Eliade, gen! Cum am dat bacul la română și istorie, cu bastonul pe străzile Bucureștilor, meditat de tânărul Edmond

Cu toții am asistat, într-un fel sau altul, indiferenți sau implicați, la distrugerea unui număr important de case vechi, de patrimoniu cultural, din zona Bucureștiului istoric. Au pierit, odată cu ele, stiluri de arhitectură, imagini, amintiri, povești, spirit. S-a dus, pe apele Dâmboviței, sufletul orașului.

Puținul rămas, scăpat ca prin minune de furia naturii, de buldozerele comuniste și, mai nou, de rapacitatea și incultura rechinilor imobiliari, sporită de indolența edililor, s-a cerut imperios ocrotit.

Inclusiv din nevoia prezervării, conservării și restaurării acestui puțin, s-a născut ARCEN – Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate, al cărei fondator, împreună cu alți câțiva colegi de-ai săi, este Edmond Niculușcă.

Edmond și proiectele ARCEN

Edmond, astăzi student, are 25 de ani. Este o prezență agreabilă, o voce limpede, care dă profunzime poveștilor despre bătrânul București, pe care le spune oamenilor cu firescul absolut al tânărului care crede în ele până la ultimul lor mister.

El și echipa sa de la ARCEN și-au pus în gând să redescopere orașul vechi pentru toți cei care au uitat să-l vadă, să-l simtă, să-l trăiască, inițiind un număr important de proiecte de spirit, de cultură și civism.

„Proiectul dedicat străzilor din București, plimbărilor în sine prin oraș, le-am început acum șase ani, în 2010. Ne-am gândit că astfel de proiecte trebuie dedicate bucureștenilor. Atunci, oamenii aceștia nu-și iubeau orașul; nu se mândreau cu el. Iar ei, dincolo de istorie, ar fi fost necesar să fie seduși de poveștile orașului lor. Iar noi, de aici am plecat. Ne-am spus că bucureștenii trebuie să-și cunoască orașul, și ca să-l cunoască și îndrăgască trebuie să fie seduși de poveștile lui” îmi povestește Edmond, plimbându-ne pe una din străzile vechi, cu case decrepite, încă pline de personalitate. Ca bătrânul acela care merge greu, adus de spate, dar nu se sprijină, niciodată, de fierul gardului. Aleargă fulgi prin aer, și bate vântul cât să amestece mirosuri: de tei, de flori, de mucegai. Iar tânărul meu interlocutor continuă.

„Ne-am gândit să le spunem bucureștenilor poveștile orașului printr-o serie de trasee culturale pe care le-am organizat și le organizăm și în prezent. În 2010 am lansat proiectul „Cu Bastonul prin București” și am fost surprinși să vedem că vine foarte multă lume. Nu aveam experiență, nu aveam prea multă bibliografie, dar convingeam lumea să ni se alăture. În timp, proiectul a crescut enorm. Astăzi, avem trasee la care participă peste 400 de persoane; un lucru impresionant, dacă ne gândim că un tur ghidat se desfășoară cu aproximativ 50 de oameni. Iar noi ne plimbăm acum prin București și cu 400 de persoane”, continuă să-mi povestească Edmond.

Povestea începe de la școală

De fapt, povestea acestor copii excepționali a început mult mai devreme, prin 2006, și s-a consolidat în 2008, atunci când interese imobiliare situate mai presus de educația și cultura tinerelor generații amenințau să distrugă un monumet de arhitectură: Școala Centrală din București.

Școala Centrală s-a înființat pe 19 martie 1851. La data aceea domnitorul Barbu Stirbey a dat edict regal de înființare, la București, a „Pensionatului Domnesc de Demoazele”, iar școala s-a deschis, oficial, abia în noiembrie 1852. În anul 1890, eminentul arhitect Ion Mincu dă forma finală a arhitecturii Școlii Centrale, care funcționase până atunci într-unul dintre Palatele Ghica.

Clădirea lui Mincu este un monument arhitectonic, făcând parte din peisajul arhitectural al vechilor București. Linia este una clasică, cu o generoasă curte interioara, mărginită de galerii.

Clădirea Școlii Centrale este recunoscută în lucrările de specialitate ca fiind „opera cea mai izbutita a maestrului Ion Mincu”.

Edmond Niculușcă și colegii săi, atunci elevi în clasa a XII-a a Școlii Centrale, au decis să nu cedeze în demersul lor aproape imposibil – salvarea școlii de la ruină.

Grupul s-a întâlnit cu reprezentanții Ministerului Culturii și Cultelor, cu mai marii Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului, cu responsabilii Comisiei Prezidențiale pentru Patrimoniu. Au lansat o petiție, pe care au strâns 1.000 de semnături, au organizat protest, așa cum se cuvine, au trimis o scrisoare deschisă Președinției.

Într-un final, au scos-o la capăt – și-au salvat școala. „Atunci m-am gândit că oamenilor nu le pasă de aceste valori arhitecturale, pentru că nu știu nimic depre ele”. Și au decis să fie ei aceia care îi învață, și mai mult, și mai bine, pe bucureșteni să-și redescopere orașul.

„Sigur că și noi am căpătat multă experiență, între timp. În șase ani de zile ne-am îmbogățit foarte mult bibliografia, pe care o cercetăm necontenit. Am ajuns să avem mii de numere de ziare din perioada 1870 – 1948, monografii, jurnale, memorii, istorii ale Bucureștilor; și o luăm, mereu, la pas, prin diverse zone ale orașului”, își continuă Edmond povestea, cu același glas limpede, îndelung „impostat”.

„Sigur că proiectul „Cu bastonul prin București” a fost dedicat centrului Bucureștilor, având întotdeauna Calea Victoriei pe mijloc, chiar dacă făceam diverse ocoluri. Mereu ne întorceam pe acolo. În consecință, acest proiect e dedicat protipendadei vechilor București, o lume a începutului de secol XX.

Din anul 2014, din primăvară, ne-am gândit să-i plimbăm pe bucureșteni și prin cartierele de secol XIX, adevărate insule de identitate ale orașului – aceste foste cartiere fiind, de fapt, mahalalele bucureștene”.

Eliade și misterele Bucureștilor

Tânărul Edmond Niculușcă continuă să-mi povestească viața străzilor cu disponibilitate și plăcere vădite.

„Nu întâmplător traseele noastre se numesc, de prin 2012, trasee culturale și nu doar tururi ghidate – pentru că orice participant, român, bucureștean sau străin nu află doar istoria locurilor sau istoria caselor, ci, venind la un traseu cultural ARCEN, descoperă, pe lângă acestea, povestea locului, povestea oamenilor care au trecut pe aici; mai mult, filozofia lor.

De exemplu, ne-am plimbat prin mahalaua Mântuleasa, unde ne aflăm acum. N-am vorbit doar despre istoria acesteia și despre istoria caselor sale, ci am vorbit, evident, și despre Mircea Eliade. Pentru că suntem în ceea ce s-a numit, la un moment dat, „Triunghiul fantastic al Bucureștilor copilăriei lui Mircea Eliade”, am vorbit, în fond, și despre filozofia lui Mircea Eliade, amintind, în desele opriri, despre diversele sale percepții, de ideile despre timp, spațiu, copilărie și orașul București”, continuă tânărul.

Cu siguranță că, odată adusă vroba despre astfel de preumblări, „întoarse în misteriosul timp al Bucureștilor trecuți”, despre filozofii și despre idei, ar fi fost imposibil ca una dintre povești să nu-l aibă în centrul său pe marele scriitor – așa a apărut proiectul „Prin Bucureștii lui Mircea Eliade”.

„Ne aflăm pe strada Pictor Romano. Trebuie menționat că ne aflăm la intersecția mai multor străzi importante ale acestei zone a Bucureștilor – Mântuleasa, cu Negustori, cu Pictor Romano, cu Pictor Ștefan Luchian, cu Plantelor. Zona a fost numită de criticii literari „Triunghiul fantastic al literaturii lui Mircea Eliade” și „Triunghiul fantastic al Bucureștilor copilăriei lui Mircea Eliade”.

Strada pe care ne aflăm, strada Pictor Romano, s-a numit până prin anii 20, dacă cercetăm documentele, stradela Mântuleasa. Strada Ștefan Luchian, de astăzi, se numea tot strada Mântuleasa, iar ceea ce numim acum strada Mântuleasa, între intersecția cu Plantelor și Bulevardul Carol, se numea strada Vântului.

De ce se numește zona aceasta „Triunghiul fantastic al lui Mircea Eliade” sau „Triunghiul fantastic al Bucureștilor lui Mircea Eliade? Sunt două motive importante: pe de o parte, Eliade copilărește în acest triunghi fantastic, reprezentat de Strada Mântuleasa, strada Popa Soare și Bulevardul Pache Protopopescu. Copilăria lui se petrece aici, el însuși locuind foarte aproape, pe strada Melodiei, la numărul 1 – celebra „casă cu mansardă”. Trecea zilnic, acum o sută de ani, pe strada Negustori, ajungea în intersecția unde ne aflăm și noi, acum, pentru ca, mai apoi, să ajungă la Școala Mântuleasa, al cărei elev a fost, între 1914 – 1917.

Mai trecea și pe strada Pictor Romano, ca să ajungă în mahalaua Mătăsarilor, unde locuiau bunicii lui și, mai departe, pe Bulevardul Pache Protopopescu, aproape de Foișorul de Foc, ca să ajungă la casa surorii sale mai mari.

Pe de altă parte, e „triunghiul fantastic” întrucât cea mai mare parte din literatura lui Mircea Eliade, ca spațiu, se desfășoară în interiorul acestei zone – fie că vorbim de „Strada Mântuleasa”, „În curte la Dionis”, sau de „Uniforme de general”, toate au ca spațiu de desfășurare o zonă din preajma străzii Mântuleasa.

Iar Eliade, când vizitează pentru ultima oară Bucureștiul, în august 1942, mărturisește în jurnalul său: „Bucureștiul din nuvela Pe strada Mântuleasa, deși legendar, e mai adevărat decât orașul pe care l-am traversat ultima oară, în august 1942″.

Din școala lui Eliade au mai rămas castanii

Din nefericire pentru noi toți, școala la care a învățat Eliade, în urmă cu exact o sută de ani, așa cum amintește povestitorul nostru, nu a avut norocul Școlii Centrale, salvată de Edmond și colegii săi. Rechinii imobiliari au pus la pământ, în acest caz, Școala Mântuleasa – „Școala cu castani” -, pentru un zgârie-nori pe care nu l-au construit. Au „generat”, în schimb, un loc viran în oraș și în istorie.

Participanții la actul de cultură

Dincolo de toate, rămâne ideea exemplară a acestor tineri, de a-și întoarce concitadinii cu sufletul la artă și cultură. Iar curajul lor este cu prisosință răsplătit de aprecierile celor care au fost martori sau participanți, nemijlocit, la actul lor de cultură.

De exemplu, o doamnă profesoară de „științe exacte”, care ne-a suprins în fața curții domniei sale, aflată vizavi de fosta casa a lui Mircea Vulcănescu, casă-monument pe care Edmond tocmai ne-o prezenta. Doamna profesoară, astăzi la pensie, spune că nu le poate mulțumi, îndeajuns, tinerilor, pentru ceea ce fac. „Am participat la acest tur și a fost superb, superb. Nici nu știu cum să mulțumesc pentru această idee. Să le dea Dumnezeu putere și inspirație, ca să mai facă astfel de proiecte!”.

La fel și domnul care locuiește pe una dintre străzile de poveste, cel ce a susținut, cândva, plimbarea tinerilor, direct din propriul balcon. „A fost o reală bucurie pentru mine să văd că niște tineri au reușit să coopteze, în grupuri mari, mai multe generații – oameni în vârstă, oameni tineri, oameni foarte tineri, cu căruț, cu copii mici, în brațe sau de mânuță -, pentru a le prezenta locuri care amintesc de cultura românească. Locuri din București despre care aproape că nu se mai vorbește astăzi”.