Femei în lumea bărbaților – jandarmerițele din București: „Dacă suni în noaptea asta la 112 și ceri jandarmeria, vine Roxana”

Pe la prânz, în grajdurile garnizoanei de la Măgurele a Jandarmeriei București, sublocotenentul Alexandra Nănău își pune la punct „vehiculul de luptă”: pe Faur, un cal negru și mai înalt decât toți cei câțiva zeci care stau aliniați fornăind, în boxele lor. La 24 de ani, Alexandra este comandanta plutonului de cavalerie al Batalionului 6 și este una dintre cele doar trei femei călărețe ale jandarmilor din București.

Pe Faur l-a primit la „repartiție”, după ce a ieșit din Academia de Poliție, în 2013, și l-a educat să stea smirnă la intervenții. Mai are de lucru cu el: „Pentru că este un cal tânăr, nu are experiența necesară și se mai sperie, în principiu de oameni, nu așa rău de mașini”. La două boxe distanță, stă calul ei de suflet. Pe Orizont, surul de 14 ani care își bagă botul mare prin toate buzunarele, în căutare de dulciuri, Alexandra l-a adus de-acasă, de la Ploiești. „L-am donat unității, ca să poată fi cu mine în fiecare zi”, spune ea, privindu-l cu drag.

Alexandra se împarte între ei și le știe toate cusururile. De pe Faur a căzut o singură dată, când și-a pus pinteni și l-a îmboldit prea tare, iar uriașul Faur s-a proptit la stânga într-un gard metalic, de care în picaj Alexandra s-a lovit cu capul. În rest, Faur e băiat model. „E băiatul lui mama. Cum îi spui să stea, așa stă. N-am treabă cu el, așa stă la misiune. Cuminte. De pe Orizont în schimb, am picat în toate stilurile”, râde călăreața.

De altfel, Orizont e și cel mai răsfățat. Își pupă stăpâna cu botul lui mare și o caută prin toate buzunarele după ceva bun de mâncare: „Mănâncă orice, ciocolată, dulciuri, bombonele. A mâncat și prăjituri. Bea și cola, nu bea Nesstea, nici Fanta. Cola în schimb e bună, Pepsi e bun și el…”.

Alexandra Nănău trăiește în lumea cailor de când e mică, din cei 24 de ani ai ei, de 17 călărește. „Cred că asta am vrut de la grădiniță, de la grădiniță a început toată nebunia. De la 7 ani m-au dus părinții la primele cursuri de echitație pe hipodromul din Ploiești, sperând că o să scape de mine, că o să îmi treacă. Nu au scăpat, pentru că la 8 ani mi-au cumpărat primul cal. Au zis săracii părinți, ca să nu mă mai arunc de pe toți caii, să îmi cumpere unul cuminte. Și mi l-au cumpărat pe Panasonic. Era un pic mai mic decât Faur, era roib și cu un felinar în frunte. Și cu patru picioare albe”, își amintește ea cum a început pasiunea ei pentru cai.

De altfel, tot din cauza cailor a ajuns și la Jandarmerie. S-a înscris ca sportivă la detașamentul de jandarmi „Felix Oprescu” de la Ploiești, care se antrena pe hipodromul din localitate. De aici, drumul spre Academia de Poliție și Jandarmerie a fost oarecum croit. „Era singura modalitate de a face ce îmi place la serviciu”, râde ea.

„I-am mulțumit pe amândoi părinții mei. Am fost fată pentru mama și băiat pentru tata. Cred că am făcut din punct de vedere cheltuială cât vreo 4 copii, cât au cheltuit cu mine cu caii. Dacă nu erau părinții, să mă susțină în nebunia mea, nu cred că ajungeam aici”, spune Alexandra.

Acum, comandă un pluton de călăreți și asigură cu ei ordinea la toate meciurile de fotbal din Liga I. Caii sunt folosiți mai ales când e cazul să ții la respect o mulțime sau să o dispersezi. Când vezi câteva animale de doi metri galopând spre tine cu copitele tropăind, reflexul este să te dai din calea lor. În lumea jandarmilor călare, caii sunt cei care fac diferența, iar dacă nu te poți baza pe ei, e ca atunci când niște soldați pedeștri nu s-ar putea baza pe camarazii lor. „Toți ne antrenăm și colegii de la câini sau de la batalion vin și ne ajută. Ei intră în rolul suporterilor și mimăm ca și când am fi acolo, la misiune. Altfel nu ai cum să-i înveți, sunt ca niște copii, trebuie să îi înveți lecția ca să o înțeleagă. Trecem prin foc, dăm cu petarde, cu fumigene, ca să se învețe, să nu fie ceva nou pentru ei. Colegii ne ajută cu zgomote, vin, îi iau în brațe, se împing în ei, îi punem să îi dea la o parte”, povestește Alexandra.

Dacă pe cai a învățat să îi stăpânească de mică, cum se descurcă cu ținerea în frâu a bărbaților din subordinea sa? „Noi nu suntem înalte și musculoase, îi avem pe ei înalți și musculoși”, râde Alexandra, arătând spre cai. „Datorită lor, facem treaba la fel de bine ca și un băiat. Ei ne ajută. Sunt unele chestii pe care le fac mai bine decât un băiat, pe cal. Eu sunt șefa lor. Asta este diferența, că vor nu vor, trebuie să facă ce le spun eu”. Îi ține din scurt? „Bineînțeles. Așa și trebuie. Ca și pe el. Tot băiat e și el”, râde tânăra comandantă, ținându-l de frâu pe imensul Faur.

Cu băieții nu a avut de furcă la Jandarmerie, nici de glume de cazarmă nu-și aduce aminte sau nu vrea să le dezvăluie: „Nu au cum, că de curat îmi fac singură curat la cal, îmi înșeuez singură calul, mi-l echipez, nu au ce glume să facă”. Totuși, o peripeție băiețească îi vine în minte: „Când făceam pregătire fizică generală, facem pe câmpuri, cum e un atlet. Așa facem noi cu caii, mai ales primăvara, când trebuie să intre în condiție fizică. Și doi colegi de-ai mei – eu eram pe arătură, am zis să facem un pic de musculatură – ei erau pe drum și au vrut să vadă care fuge mai tare. Și când i-a văzut Faur, a luat-o și el pe arătură, ei galopau pe drum și eu pe arătură. Și strigam după ei – opriți-vă, opriți-vă! Că nu puteam să-l mai opresc, el se ținea după cai. E un copil. Era. Acum avansăm”, spune ea, privindu-l cu drag pe Faur.

Silfida Cosmina și cei 15 bărbați din subordinea ei

Pe locotenent Cosmina Deleanu am găsit-o în cartierul Rahova, la un accident de mașină – un microbuz lovise un copil. La 25 de ani, Cosmina este o fărâmă de om, trasă prin inel, însă privirea oțelită îți transmite că e obișnuită să fie privită cu neîncredere atunci când zice că e jandarm. „ Am și ținută de protecție, cască, carapace, tot… Dar coordonarea stă întotdeauna în spate, să poți să ai o viziune-ansamblu a întregului dispozitiv”, râde ea din uniforma lejeră de stradă. Acum, Cosmina face echipă cu un polițist de la secția 19 din cartierul Rahova. Timp de o lună, face parte dintr-una din cele șase patrule mixte Poliție-Jandarmerie ale secției. Pentru a suplini lipsa de personal, polițiștii au apelat la ajutorul Jandarmeriei, ca să aibă cât mai mulți oameni în stradă.

S-a apropiat de Jandarmerie pentru că îi plăceau uniformele, iar Armata nu îi putea oferi lucrul direct cu oamenii, în stradă. A terminat Academia de Poliție în 2012 și acum e la Batalionul 3 al Jandarmeriei București, comandant de grupă. „Am în subordine 15 băieți, deci este un domeniu doar al bărbaților. La început a fost mai greu, acum m-am obișnuit, îmi place să lucrez cu ei, am o echipă unită, am oameni în vârstă în subordine, ceea ce mă ajută să îmi îndeplinesc atribuțiile mult mai bine. Am avut de învățat de la ei, iar acum lucrurile au început să meargă pe un făgaș normal”, spune Cosmina.

„La început erau foarte reticenți, nu știau ce caută o femeie în domeniul lor, în lumea bărbaților. Ușor, ușor, au început să aibă încredere în mine și au văzut că mă descurc și în lumea bărbaților. În principiu mă ascultă, pentru că văd că pun mai mult accent pe baza legală, adică la orice facem ne gândim dacă există o bază legală pentru ceea ce facem. Pe când ei nu puneau prea mult preț pe asta și eu îi mai trag de mânecă: hei, baza legală contează, asta e primordială”, povestește tânăra locotenentă cum își ține în ordine jandarmii.

Roxi, prima șefă din batalion. „Ca femeie? Se uită mai ciudat”

Se lasă noaptea peste garnizoana de la Măgurele, iar patrulele de noapte se pregătesc să plece în misiuni, în dubele lor albastre. Pe holuri, jandarmii aleargă care încotro, cu echipamentele în spinare, către careurile lor, unde comandanții trebuie să le citească obiectivele misiunilor din noaptea respectivă.
„Ce faci Roxi, te-ai îmbrăcat? Păi ei vor să te filmeze cum te echipezi”, râde comandantul de ea, dar sublocotenentul Roxana Vîlciu nici nu clipește și trece mai departe cu un „Lăsați, lăsați…”. La 24 de ani, ea este prima femeie care a fost numită șefă de grupă în întreg batalionul ei.

Echipată și înarmată la fel ca restul colegilor ei, Roxana aleargă la careu, după ce și-a primit ordinele scrise, pe care trebuie să le citească vlăjganilor din subordinea ei. Singura extravaganță feminină pe care și-o permite este abțibildul alb, în formă de inimioară, lipit pe stația de emisie-recepție, pe care scrie „Roxi”.

Aliniați fără să miște, în semiîntunericul din curte, spart doar de farurile aprinse ale dubei Jandarmeriei și de neoanele de la locul unde este verificat armamentul din dotare, băieții o ascultă. „Sper să nu avem probleme în seara asta. Dacă voi aveți ceva probleme de raportat?”. Liniște. „O seară bună vă doresc. Îmbarcarea și vedem pe teren…”, încheie Roxana.

Roxana nu a intrat din prima la Academia de Poliție, dar s-a ambiționat și a tras mai tare, până a intrat anul următor. Spune că a atras-o ideea de disciplină.

Acum, în stradă, e o apariție inedită în fruntea unui echipaj de voinici care cocoșează duba când se urcă în ea. „Ca femeie? Se uită mai ciudat (lumea – n.r.), dar am avut un feedback bun din partea oamenilor. Oricum, suntem foarte puține, e normal să se uite dacă văd o femeie în uniformă. Dar poate că m-a ajutat faptul că sunt fată, poți să discuți altfel cu omul ca fată”, râde Roxana.

La început, ca și pe colegele ei, bărbații jandarmi au primit-o reticent, când au auzit că vor fi conduși de o șefă: „Prima zi? Mi-aduc aminte perfect. Am fost prima fată comandant de grupă de la batalion. Băieții mei de la grupă au fost puțin sceptici, nu prea mă băgau în seamă, cu greu am reușit să intru în grupul lor. Dar treptat… Nu am făcut ceva, pur și simplu lucrurile au venit de la sine, am vorbit cu fiecare, m-au cunoscut și ei mai bine. Probabil că în orice alt domeniu, când vine o femeie să te conducă… Veneam și din școală, nu aveam experiență, poate unii dintre ei aveau ani de muncă aproape cât vârsta mea”.

Acum, Roxana privește în urmă la primele ei zile în Jandarmerie ca pe o provocare pe care a trecut-o cu bine. „Aici în fiecare zi te autodepășești, pentru că zici, ah, asta nu pot să fac, dar îți dovedești că poți. Dacă ai alături de tine oameni capabili, poți. Da, trăiești pur și simplu, nu te mai gândești pot, nu pot, mi-e frică, nu mi-e frică. Pur și simplu ești acolo și trebuie să iei o decizie, asta este…”, spune sigură pe ea Roxana cum a reușit să depășească spaimele și greutățile acestei lumi dure, dominate de bărbați.

Stopurile roșii ale dubei Jandarmeriei se pierd în noapte, către străzile sectorului 1 din București, acolo unde Roxi și băieții ei au misiune astă-seară. „Dacă suni în noaptea asta la 112 și ceri jandarmeria, vine Roxana”, râde un coleg de-al ei.