O zi cu locatarii care văd lumea prin ochii lui Ponta și Iohannis: „Vedem totul ca prin ceață. Parcă trăim într-o pungă de vată”. Cum privesc situația chinezii din blocul Obor

Mesh-uri imense, înfățișând chipuri de prezidențiabili, plesnesc asurzitor, șfichiuite de vântul violent de cod galben. Giulgiuri imense, de sute de metri pătrați, izbesc orbește în zidurile ude și în sticla ferestrelor de blocuri. Sute de mii de euro dansează, colorat, prin aer, ca bancnotele de milioane, devalorizate de stabilizare.

Sunt chipurile retușate ale „prezidențiabililor-gigant” – al lui Ponta, al lui Iohannis, al Elenei Udrea, al lui Popescu Tăriceanu, făcute afiș pe fațadele pline de riduri ale marilor blocuri. Ca un fapt divers, „măștile” marilor oameni politici acoperă partea urâtă a lucrurilor: astfel de mesh-uri mai pot fi amplasate doar pe fațadele clădirilor nereabilitate.

MESAJ Claudiu Manda vorbește de o „seară istorică în Bănie” după ce Universitatea Craiova a devenit campioana României: „Felicitări, leilor!”

23:31

VIDEO Două avioane de vânătoare americane F/A-18 s-au ciocnit pe durata unui spectacol aerian. Toți cei patru piloți au reușit să se parașuteze în siguranță

23:00

„O treabă în neregulă”

Fronturile de blocuri, care mărginesc șoseaua Ștefan cel Mare, au fost transformate într-o simeză alectorală: bannere, panouri, afișe, mesh-uri imense. Multe dintre ele acoperă hălci de fațade, ferestrele și balcoanele unui electorat asediat. Te întrebi cât de confortabil se simt oamenii în apartamentele lor de „camuflaj”.

Puțini locatari vorbesc, însă, despre asta. O reținere nejustificată, ba chiar o neliniște asemănătoare, într-o bună măsură, cu teama epocii de aur, tăcerea, ea însăși, părând a fi, mereu, de aur.

Unii spun că nu știu despre ce e vorba, că la ei n-a ajuns „afișu””. Alții, că nu le pasă. Unii, că au primit niște bani, ceilalți, că n-au luat un sfanț – doar au dat o semnătură.

Într-un bloc, de pe lângă Circ, un bărbat îmi spune că „treaba cu mesh-urile e în neregulă”, și că „asociația nu a fost de acord, dar că primăria a insistat și că, peste noapte, a apărut Ponta pe bloc”. Îl întreb cum i se pare orașul văzut prin ochii premierului. „Eu nu sunt pe partea cu banner-ul! Ceilalți, de dincolo, de pe coloană aceea”, spune, și arată spre o ușă vecină.

Pe coloana cu pricina, puține sonerii mai sună. La unul din etaje, când apeși butonul, latră un câine. Cum suni, cum latră. O dată, de două ori. Imperturbabil, patrupedul latră, întotdeauna, de două ori: primul lătrat, apăsat, cu atitudine; al doilea scurt, ca o concluzie. Mă gândesc că o fi vreo găselniță a fabricantului de sonerii.

La un alt etaj, îmi deschide o doamnă. O întreb dacă a fost de acord cu amplasrea imensului „afiș”. „Am fost, într-un fel, că nu mă-ncurcă! Îmi acoperă doar o parte de balcon. Nu-i mare lucru. Dacă mi l-ar fi acoperit în întregime, mă mai gândeam, dar așa… E pe peretele interbalcon”.

În alt bloc, un domn relativ tânăr mă privește încurcat: „Poftim?!”. Îl întreb, din nou, cum s-a împăcat cu „afișul”. „Care afiș?!”. „Afișul… Cu Ponta… De pe bloc…”. „Care bloc?!”, și omul mă privește interzis. „Ăsta, în care locuiți!”. „A, îmi pare rău, dar nu știu despre ce e vorba! Câteva pliante am mai găsit, pe la cutie, ce-i drept”. „Și totuși, aveți un mare mesh, cu Ponta!”. „Habar n-am, fie acolo, la ei!”, zice și mă salută zâmbind.

Oamenii spun că firma care a amplasat mesh-urile s-a înțeles cu fiecare locatar în parte. Șefa unei asociații mă avertizează, ferm, că nu vrea, sub nicio formă, să-mi amintesc că am văzut-o! OK, am și uitat-o! Când o fi banner, mai vorbim.

Ponta și Iohannis, vecini de bloc

Ponta și Iohannis își împart, aproape frățește, marea fațadă a blocului „Bucur Obor”. Desigur, în funcție de resurse și locul ocupat în sondaje. Ponta, de la I la XII și jumătate; Iohannis de la VI până pe la XI, XII; vorbesc de etaje. Sub ochii lor mari, cât un nivel de bloc, lumea interlopă produce liniștit în gura pieței. Pe la intrarea dinspre primărie, pleoștit de ploaie, un aurolac trage adânc din pungă. Pare să fie consternat de luciul trotuarului colorat, în care se oglindește lista meniurilor de la „McDonald”s”. Intră odată cu mine, deșteptat brusc de scârțâitul ușii. Un proprietar mă apostrofează sec. „Păi, vedeți cum le dați drumul la toți?!”. Aurolacul dă constant și fără oprire din cap, drept mulțumire ori de frig. Pe hol, într-un colț, aruncată pe jos, o blană murdară și o sacoșă de plastic. „Văd că aici e locul lui!, îi spun. „E pe dracu!” răspunde omul, privindu-l cu silă pe „colocatar”. „Auziți?! Dar de mesh-urile acestea cu Ponta și Iohannis, de zeci, poate sute de mii de euro, amplaste pe bloc, din ordinul primăriilor, ce ziceți?”. „Nu mă interesează, domnule, pe mine, de niciun mesh, clar­?! Vedeți-vă de treabă?!”, spune omul și o ia în sus, pe scări, sătul să mai aștepte liftul.

În căutarea lui Ponta

Mă rătăcesc pe holurile lungi, din care se deschid vreo patru scări. Socotesc și iar socotesc, care să fie coloanele acoperite de chipurile celor doi. Îmi închipui, număr, reduc la absurd, imaginez arhitecturi și sun. „E dincolo, pe parte-ailanta!” îmi spune scurt primul creștin care deschide ușa. Și sun pe partea cu pricina.

Din dosul primei „metalice”, o voce-mi cere să dispar în cinci secunde. „Altfel stăm de vorbă”. Îi spun că aștept, dar în zadar. Sun la ușa vecină: „Dacă nu dispari în cinci secunde stăm de vorbă, n-auzi?!” mă amenință iar aceeași voce. Nu înțeleg nimic, dar gândesc repede că astea sunt ușile pe care a scris, cândva: „Nu sunați! O să ieșim noi din când în când”.

La alt etaj, un arab. Mă privește circumspect. Eu, și mai și. Îl întreb de mesh. Face o pauză. „Cine v-a trimis tocmai la mine?” zice. Îl asigur că-i întreb pe toți de pe coloană. „O coloană?”. Îi arăt, de sus în jos, ce e coloana. Omul se uită în tavan, apoi la mine. Dă din cap. „OK. E OK poster. Da coloana, asta nu știu nimic”  spune iar și închide ușa. Respir adânc și urc vreo trei etaje.

Și sun pe coloană. Îmi deschide o doamnă, care mă privește zâmbind. O întreb cum e cu Ponta la fereastră.

– Cu vecinu”?! E nasol! Aer avem-n-avem, dar lumină ioc. Eu eram obișnuită cu lumina, cu agitația din stradă. Acuma parcă trăim într-o pungă de vată.

– Aprope că vedeți orașul prin ochii lui. Cam pe la etajul dumneavoastră sunt ochii” spun.

– Da, cam așa e. Ce să vă zic, vedem totul ca prin ceață. Cam gri, așa…” spune femeia amuzată, și continuă: „Mai e puțin și gata, scăpăm de el… Măcar de banner, și tot scăpăm”, zice, și râde iar…

Alt etaj, altă părere. Un domn în vârstă mă privește fix, și zice:

– Vă spun, da nu vă dau numele. Auziți?! Să nu… Eu le-am spus: la mine să nu veniți cu cearșafu” că-l tai! Îl tai, zău! Ori, dacă-l puneți, să-l puneți când o fi în bernă! Și n-am fost singur. Au spus și alții că nu vrea, da” primaru” Oprescu l-a pus, c-așa a vrut el! De dimineață până seara l-a pus.

– Și l-ați tăiat?!” întreb curios.

– Nu, că s-au speriat. La mine s-a oprit. Până la mine n-a mai ajuns materialu”!.

Pe urmele lui Iohannis

Cobor și o iau de la capăt pe scara vecină. În fieful lui Iohannis. Etaje mai puține, oportunități pe măsură. Din cinci uși, la una o-njurătură, la alta „mormânt”, la a treia nu sună. La un etaj, o ușă blindată, din fier forjat. Sun: cheie, cheie, încuiteoare, clanță, un chinez! „Bună ziua!”, zic. „Buna!” răspunde el. După asta mai apare un chinez: „Buna!” zic, „Bună ziua”, zice. Parez surpriza, și întreb de Iohannis. „Iohannis sau Ponta? Partea asta sau partea aia?”, mă întreabă chinezul meu. „Păi, nu sunteți pe partea cu Iohannis?”. „Suntem! Da, și în partea asta și în parte aia!”. „Mă rog, în ambele părți; imparțiali, ca tot…. Cum vă simțiți cu ei la geam?”. „Bine, foarte bine, cu ei doi… „.  „În regulă! Aveți aer, aveți lumină, e OK în casă?!”. Omul mă privește fix, apoi își privește prietenul, apoi spune: „La noi, la ferestra nu e banner. Dincolo, la ușa aia e!”, și îmi arată din priviri ușa din spate. La ușa din spate, liniște. „Buna!” spun chinezii zâmbind. „Mie-mi spuneți?!” răspund, și cobor.

„Ponta, ofițer acoperit”

Câteva etaje mai jos, aud zgomot. Sun și ușa se deschide. Un domn înalt, în vârstă, dar încă în putere, foarte amabil. Întreb de mesh și, până să-mi spună de Iohannis, îmi povestește viața lui. E profesor la Universitate, dar conducerea îi cam face probleme. E român, dar a scris un material interesant despre bălării și pomi, în limba maghiară, pe care cineva l-a publicat pe net. E autodidact, a învățat câteva limbi, are o experiență extraordinară, dar, în principiu, n-are cu cine.

„Despre Iohannis și Ponta, să vă spun o poveste haioasă! Veneam într-o zi, pe Moșilor, spre casă. Era spre seară și, când mă uit către bloc, văd pe umerii lui Ponta – dar exact, simetric, pe umeri -, doi epoleți. Înelegeți?! M-am amuzat copios. Uite, domnule, dovada că Ponta e ofițer de acoperit ferestrele! Și ce credeți că era? Lumina aprinsă la două apartamente; dar simetric și la fix”, spune profesorul, și râde iar, sănătos.