• Publicat:
  • Actualizat:
Reportaj

OCHIUL CARE PLÂNGE. Celălalt Florin Piersic

TRAGICUL Florin. Cel mai iubit actor al românilor

Florin Piersic pe care îl veți cunoaște în rândurile următoare s-a arătat publicului larg mai rar. Dintr-o anumită sfială, dintr-o anumită pudoare sau pentru că așa trebuie să fie, el, actorul care repetă pentru a mia oară textul la „Străini în noapte”, a stat până acum în culise. Vă invit la un interviu „altfel”, despre un Florin Piersic „cu care nu ne râdem”, care mărturisește momentele tragice ale vieții lui, dezamăgirile meseriei și marea sa speranță în bunătatea oamenilor.

Reportajul

Povestea materialului de față, despre și cu Florin Piersic, are un pic de trecut. S-a născut de ziua actorului, pe 27 ianuarie, la „Palatul Copiilor”, imediat după „matineul” cu „Străini în noapte” – unde protagoniști au fost chiar sărbătoritul și Medeea Marinescu – a crescut vreo două-trei săptămâni, cât Florin a mai umblat prin lume, și apare azi, când lucrurilor li s-a spus povestea.

Abia se încheiase cea de-a 271-a reprezentație, începută la ora patru după amiază, și urma a 272-a. O „dublă” – „prima în viața mea” spune artistul – oferită lui Florin, la aniversare, de maestrul Beligan, regizorul spectacolului. Un cadou emoționant, cu lacrimi, ropote de aplauze și trandafiri.

La final, ies din sală, o iau în stânga, trec de o ușă ascunsă de draperii și mă trezesc pe o scară. Urc câteva trepte, nimic. Cobor și deschid o altă ușă, aflată în dreapta scării. Un culoar cu lumină galbenă se piede în întuneric. De undeva răzbate o rumoare – un glas, un sunet. Apăs o clanță, a doua. Deschid, în sfârșit, o ușă pe care scrie „Compartiment tehnic”. Florin Piersic, abia ieșit din scenă, în ținuta de spectacol, stă la o masă și citește.

Mă privește și, aproape pe același ton, continuă: „Repet, repet. Trebuie să mai repet, te rog, da?! Nu-mi face poze așa. Vorbim pe urmă, vorbim cât vrei. Trebuie să repet…” spune și-i simt graba și neliniștea în voce și în tremurul mânii, ca nu cumva să nu-i iasă totul perfect în cea de-a 272-a reprezentație cu „Străinii”, programată peste doar o oră. Nici o ieșire nervoasă, niciun „Ce dracu cauți, dom’le, aici? Ieși afară, nu vezi că am treabă?!”. Nimic. Doar tensiunea, emoția, starea unui mare artist repetând, pentru a mia oară, „textul”.

Portretul

Florin Piersic a împlinit 77 de ani. Ar trebui să aveți încă pe atâta timp, că să-i ascultați povestea întreagă. O poveste plină de umor dureros, de toate iubirile lui de oameni, de spaima despărțirilor, de bucuria regăsirilor. Ca un „râsu-plânsu” îmbrățișat, cuprins, adunat între două lacrimi – a durerii pentru plecați și a iubirii pentru rămași.

În timp ce-l ascultam, mă gândeam că Florin Piersic dă alt sens prea tocitei expresii de „monstru sacru” – așa părea în seara zilei lui, povestind despre sine în întunericul scenei, imediat după cele două spectacole cu „Străini în noapte”.

Urmăream lumina singurului bec rămas aprins, în arlechin, cum îi coboară în suflet, înghițită, înfulecată de privirea întoarsă în el: Florin Piersic nu povestește, el retrăiește, în lumina absorbită, fiecare clipă „depusă” înăuntru, cu disperarea anticarului de a nu pierde vreo vorbă, un chip, o atingere, o sclipire. Oamenii ăștia trăiesc astfel pentru că poartă cu ei, mereu, toate viețile celorlalți.

Am văzut, desigur, și actori în civil. Oameni care se dezbracă de sentimente, de emoții, de stări „parazitare”, odată coborâți de pe scândură. Florin Piersic degajă, mereu, o emoție care te implică, te face partener într-un spectacol pus la cale de sensibilitatea lui. Starea asta nu e o făcătură, deși, unii, prea orgolioși, cred că da.

Omul ăsta, cât e el de Piersic, nu e în stare să te refuze, să fie vedetă, să fie arogant. Se mai supără, se mai enervează, mai zice, dar când îl faci să vorbească fuge înapoi, în viața lui, se însuflețește și uită. Pentru toate astea, am insistat să realizez cu maestrul Florin Piersic un altfel de interviu. Despre sensibilitatea lui, despre dragostea lui de oameni și de teatru, despre regretele lui.

Interviul

Inițial, am vrut să scriu acest interviu ca pe un dialog între „persoane la a II-a plural”. Suna, însă, ca o conversație purtată în muzeul figurilor de ceară. Așa că am ascultat, în final, sfatul său: „Marian, te rog să-mi spui Florin, așa scrie în buletin, nu „Domnule” și nu „Maestre”. Și am fost de acord. Iată o bucată de interviu în care apare „celălalt Florin Piersic”, cel tragic.

De unde izvorăște, Florin, ultrasensibilitatea asta?

Întrebarea ta mă poartă înapoi, într-un tunel al timpului, la capătul caruia copilaria mea se deschide iar, în lumină. Și sunt fericit, pentru că în călatoria asta, ca într-un vis minunat, îmi regăsesc părinții. Mă copleșesc amintirile – văd ulițele satului Corlata, cum se împletesc cu străzile Clujului acelor ani, drumurile mele, iar dorul de dragii mei care mi-au dat viață urcă până la cer. Iubirea, bunătatea lor fără margini, generozitatea, dragostea de frumos, zilele bune și zilele rele, bucuriile, apoi tristețile neînchipuite, toate mi-au modelat sufletul și mintea și m-au marcat definitiv. Aș zice că rețeta iubirii de oameni și a bucuriei de a trăi mi-a fost pusă în leagăn de ursitoare. Mă trezesc cu ea dimineața și cu ea adorm.

În călătoria asta în timp, la care m-ai provocat, am avut senzația, pentru cateva clipe, că anii s-au întors brusc: eram foarte tânăr când, într-o sală de cinema, mă lăsam vrăjit de Kirk Douglas și Anthony Quinn, în excepționalul film Van Gogh. Eram vrăjit de actorie, de magia scenei, a ecranului; și toate au pus, încet, stăpânire pe mine, definitiv.
Anii au trecut pe repede înainte, înfășurați, învolburați într-o tornadă copleșitoare; ca să mă regăsesc apoi, singur, în noaptea rece de ianuarie. „Cinematograful Florin Piersic” scrie, strălucitor, cu lumină albă, de firmă, pe caldarâmul umed al piațetei pustii. Am lacrimi în suflet – înțeleg, iar, că viața nu mai poate fi întoarsă înapoi; am lacrimi în suflet pentru că părinții mei n-au trăit ca să-mi fie alături în toată această revărsare de iubire și apreciere pe care mi-o transmite publicul, și să fie fericiți cu și pentru mine.
Cateodată am senzația că e de ajuns să apăs butonul soneriei, ca ușa să se deschidă și ei să mă primească, zâmbind, în prag, cu o dragoste și o bucurie, unice. Asta ar însemna însă, ca trecutul să fie un prezent minunat, în care i-aș avea, pe amândoi, în viață.

Îmi povesteai de două întâmplări care te-au marcat…

Da… Una dintre probele pe care le-am susținut la examenul de admitere în Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică a fost cea în care mi s-a cerut să povestesc o întâmplare veselă… sau una tristă, din viața mea. Am relatat atunci comisiei drama prin care a trecut familia când, în 1942, au pierdut-o înecată în apele Prutului, pe sora mea Lucica. Martor fiind, la acea vârstă fragedă, a suferinței lor fără margini, am simțit cum, din acel moment, toată dragostea părinților se revărsa asupra mea.

A doua „întamplare” este debutul meu, care s-a dovedit de bun augur, cu rolul Peer Gynt, din poemul dramatic Peer Gynt, de Ibsen, în regia lui Dinu Cernescu. Acest rol a reprezentat examenul de absolvire a Institutului și mi-a deschis poarta Teatrului Național I.L.Caragiale, din București, al cărui Societar de Onoare sunt. Am avut alături atunci pe Leopoldina Bălănuță în rolul lui Aaze, mama mea, și pe minunata Ioana Bulcă, în rolul lui Solveig.

Care e personajul – de teatru ori de film – care te-a „îmbrăcat” pe măsură? Care a devenit, poate, un alter ego?

Am încercat, întotdeauna, să mă identific cu personajul meu, chiar de la primele lui vorbe și stări; de la primele rânduri, fie că vorbim de o piesă de teatru ori de un scenariu de film.

Haina din piele de șarpe, o chitară – tovarășa lui de viață – și tristețea, îl însoțesc pe Val Xavier, un vagabond serafic, „colindător” din loc în loc, în speranța că undeva, cândva, lângă cineva, se va regăsi în toată bunătatea sufletului său, pe care stricăciunea n-ar vrea să-l atingă. M-am atașat de acest personaj care își duce existența asemeni unei păsări lipsite de picioare; aceea care coboară pe pământ doar o singură dată, când îi vine sfârșitul.

Mai târziu, am jucat alt personaj care, deși era la polul opus, ca fire și sensibilitate, îi semăna acestui Val Xavier. Mă refer la Lev Nicolaevici Mîșkin din „Idiotul”, după romanul lui Dostoievski. Poate că greșesc, dar nu cred. Socotesc că ăsta a fost rolul care m-a marcat cel mai tare – o reușită a profesiei mele. Dar de ce să nu-l pun la aceeași înălțime pe Lennie al lui Steinbeck, pe care, jucându-l, am putut da alte dimensiuni partiturilor ce au urmat. A fost o schimbare majoră de registru, un rol de compoziție, construit cu precizie de filigran, în care interpretam rolul unui uriaș cu o forță formidabilă, dar cu minte de copil. „Oameni și șoareci” s-a jucat peste o mie trei sute de reprezentații. După un spectacol la Viena, în cea mai prestigioasă publicație a lor a apărut o cronică cu titlul: „Este o mândrie pentru un teatru să aibă asemenea actor. Florin Piersic în „Oameni și șoareci”. Dar, cum adică?! Să-l uit pe Ioviță al lui Paul Everac? Un om cu „O” mare, cinstit și drept până la sacrificiu, un caracter fără egal, o forță interioară de neînduplecat. Rolul acesta m-a maturizat. Mi-am dat seama că sunt responsabil de tot ce este și va urma în viața mea. El este, poate, singurul personaj care m-a făcut să înțeleg că, de multe ori, în viață pierzi pentru a câștiga.

Florin Piersic, în Idiotul

Au fost și personaje cu care nu te-ai identificat?

Cu toate personajele pe care le-am interpretat m-am identificat în măsura în care și publicul m-a „cumpărat”, m-a crezut, m-a acceptat. Marele scriitor român, Marin Preda, într-un interviu pe care l-a oferit revistei „Teatru”, spunea: „Am fost la Teatrul Național bucureștean patru seri la rând. Marți, la dramatizarea „Idiotului” lui Dostoievski, pusă în scenă de maestrul Alexandru Finți, cu Piersic în rolul Prințului Mîșkin; miercuri, la piesa „Orfeu în Infern”, a lui Tennessee Williams, pusă în scenă de Moni Ghelerter – în rolul lui Val Xavier, același Florin Piersic. Joi, la piesa „Din jale se întrupează Electra” a lui O’ Neill, pusă de Alexandru Finți, cu Piersic în rolul lui Orin. Vineri, la piesa „Oameni și șoareci” a lui Steinbeck, regizată de același Alexandru Finți, tot cu Piersic în rolul lui Lennie. Sâmbătă, încărcat de tot ce văzusem și auzisem, am declarat: patru seri, patru roluri total diferite, interpretate excelent de cel care, de astăzi e actorul sufletului meu”.

Care este regretul tău cel mai mare? Neîmplinirea. Golul care rămâne. Un moment, un om, un rol?

Aș răspunde printr-un singur cuvant: Hamlet.

Cu câteva ore înainte de a mă prezenta la examenul de admitere în Institut, am intrat într-un cinematograf. Ce film rula? Hamlet. Cu cine? Cu regele artiștilor, marele Sir Laurence Olivier. Îți dai seama ce impact major a avut asupra mea, să-l văd pe acest uriaș actor într-o asemenea partitură?! Peste ani, după ce avusesem deja formidabila experiență de a lucra cu Maestrul Finți pentru rolul din „Idiotul”, acesta mi-a propus să-l joc pe prințul Danemarcei, în regia domniei sale. Ce șansă pe mine! Am învățat textul, am început repetițiile, care continuau și dincolo de scândura scenei, în lungile plimbări în care îl conduceam pe Maestru până acasă, lângă Biserica Alba, pe Calea Victoriei. Într-o zi, în timpul repetiției, într-un moment în care mă emoționasem, mi-a întins o batistă. Imediat după aceea mi-a cerut-o înapoi. Am spus atunci că i-o înapoiez a doua zi, dupa ce avea să o spele mama. Totuși, a insistat să i-o înapoiez, spunându-mi că batista înseamnă despărțire. Am zâmbit. În dimineața următoare, am primit un telefon care m-a împietrit. Soția lui mă suna să-mi spună că părintele meu artistic, în noaptea aceea, plecase într-o stea…

Firește, repetițiile s-au oprit, iar eu am rămas cu un mare gol în suflet. O dată pentru dispariția acestui mare regizor și om de artă, și a doua oară, pentru acest rol pe care începuserăm să-l creăm împreună.

Florin Piersic, în Oameni și șoareci

Ce zici de atâtea Românii traversate de tine într-o viață de om? Cum le-ai petrecut, cum le-ai trăit? Pe cea de dinainte, pe cea de după? Pe cea de astăzi?

Nu-mi place această împărțire…”România înainte și după…”. Viața ne oferă și ne va oferi mereu și bune și rele, în orice vremuri am trăi. Eu, dincolo de toate schimbările mai bune sau mai puțin bune, m-am încăpățânat să cred, cu riscul de a fi catalogat drept naiv, că oamenii au rămas buni, în nevoia lor permanentă de a primi dovezi de iubire de la cei apropiați. Am mai spus asta: cred că suntem făcuți din iubire, trăim pentru a primi și a dărui iubire. Din păcate însă, am cam ajuns să ne trăim viața pe „repede înainte”.
Dar nu vreau să-ți dau răspunsuri „pe ocolite”. Sigur că pot face un soi de trecere în revistă a vieții, să spunem, teatrale și cinematografice din ultimii ani, și-ți pot spune că, personal, nu prea înțeleg toate curentele astea în care rețeta succesului este aceea de a șoca; atât în concepția regizorală, cât și în interpretare și limbaj, și asta e valabil atât în teatru cât și în film. Cred că modernismul sau neorealismul – cum vrei sa-i spui – în domeniu a fost prost înțeles, și că felul ăsta de artă nu prea are legătură cu arta. De aceea, deși mi s-au propus mai multe roluri în film, am refuzat. Sincer, m-ai fi văzut într-un rol în care eu să injur de la începutul și până la sfârșitul filmului? În piesa în care joc de mai multe stagiuni, mă refer la „Străini în noapte”, mulți dintre spectatori se regăsesc într-ul fel sau altul. Oamenii trec prin tot felul de situații alături de noi, interpreții. În sală, se râde, se plânge, se aplaudă minute în șir. La final, ceea ce pot vedea pe chipurile lor, îmi dă toate motivele să fiu un actor fericit. Știu că am ajuns la inima lor și că pleacă din sală mai buni și mai bogați sufletește, mai încărcați de frumos.

Ce simți știind că vei deveni, curând, cu acte în regulă, și cetățean moldovean?

S-a întâmplat ca, în ultimii ani, să fiu de mai multe ori prezent, cu diverse spectacole, în Republica Moldova și, de fiecare dată, am fost primit extraordinar – cu multă dragoste și căldură care, recunosc, m-au emoționat. În paranteză fie spus – pentru că eu trăiesc din paranteze -, nu mai departe de luna martie a anului trecut, am primit la Chișinău premiul pentru întreaga activitate artistică, în cadrul festivității anuale de premiere a UNITEM-ului. Premiul mi-a fost înmânat de prim-ministrul, Vlad Filat.

De-a lungul timpului, m-am bucurat să cunosc aici moldoveni extraordinari, artiști, scriitori, oameni de spirit. Îl amintesc, în primul rând, pe poetul național, regretatul Grigore Vieru. Iar dacă ar fi să fac o listă, ar fi, cu siguranță, o lungă enumerare a celor care mi-au devenit prieteni de suflet.

Trebuie să-ți mai spun ceva: originea scumpilor, sfinților mei părinți, se află în Bucovina. Iată un motiv în plus ca să mă simt legat de Moldova, indiferent de ce parte a Prutului s-ar afla. Am spus ori de cate ori am avut ocazia: România este țara mea, în care m-am născut, pe care o iubesc și din care n-aș fi putut pleca niciodată. N-am făcut, nu fac și nu voi face politică; partidul meu este partidul artiștilor, al doctorilor de inimi și de suflete.

Și, pentru că poporul din Republica Moldova mi-a arătat atăta iubire, am vrut să-i răspund cu iubire. De aceea am dorit să devin și cetățean al țării de peste Prut, ceea ce s-a întamplat în luna noiembrie, 2012. Atunci, președintele țării, Nicolae Timofti, a semnat un decret prezidențial în acest sens. Oficial, voi primi titlul la sfărșitul lunii martie, când vom fi din nou la Chișinău, cu încă două reprezentații, cu „Străini în noapte”.

Florin Piersic, în Ultima haltă spre paradis

Ce ți-ai dori să faci, în continuare, în teatru și film?

În afară de spectacolul cu „Străinii…” pe care continuăm să-l jucăm cu săli pline, spre bucuria noastra a tuturor – și mă refer aici și la Medeea și la Maestrul Beligan -, am început repetițiile la „Diavolul șchiop” în aceeași „formulă” regizorală. Rolul Talleyrand, Ministrul de Externe al Franței din vremea lui Napoleon – un geniu politic, dar și un personaj plin de farmec -, mi se pare extrem de ofertant, fiind un rol de compoziție. Îi am parteneri de scenă pe Lamia Beligan, Mihai Niculescu și, nu în ultimul rând, pe Monica Davidescu, cu toții actori ai Teatrului Național din București. Din câte am înțeles, spectacolul este preluat de teatrul Metropolis, al cărui director este minunatul meu partener din „Ultima Haltă spre paradis” al lui Valentin Nicolau, George Ivașcu.

În ceea ce privește filmul, nimic nu este exclus. Atâta vreme cât mi s-ar propune un scenariu, o partitură în care să cred, un text… normal, de ce nu? Actori mari, nu vreau să dau nume, au făcut cele mai bune roluri ale lor în film, la vârsta mea de acum. Așa încât, voi încheia cu replica pe care o iubesc cel mai mult: „Și, deasupra mea… speranța!”.

Inchide