REPORTAJ GÂNDUL. Ce s-a auzit în satul lui Duicu despre traficul de influență din biroul lui Ponta. „Noi îl știm de copil liniștit, educat. Da” pe om îl mai schimbă societatea”

În drum, trecem prin fața hotelului președintelui CJ, acolo unde, în campanie, au poposit liderii USL, Victor Ponta și Crin Antonescu, astăzi un loc tăcut și liniștit.

Vila familiei, imobilul din care a fost ridicat președintele CJ, Adrian Duicu, de către DNA, se află cam la un kilometru de intersecția străzii Tufari, care vine dinspre Drobeta, cu Bulevardul 1 Decembrie 1918, care coboară spre Orșova, și de unde pleacă, spre Topleț, strada Valea Cernei.

O case mare, albă, cu un etaj și un „cuc” la mansardă. Alături, două case mai joase, „apărate” de o puzderie de statuete de ghips și o stație de benzină, proprietatea familiei, potrivit spuselor localnicilor. La prima vedere, nicio mișcare. La un moment dat, apare din restaurantul amenajat la parterul clădirii, nepopulat, probabil închis, un individ potrivit de statură, subțire, cu păr negru și creț. Îl întreb despre familia Duicu și îmi confirmă că vila este proprietatea familiei. „Dar aici nu e nimeni. Părinții lu” domnu” Duicu sunt plecați”. Îl întreb dacă se întorc în cursul zilei, și devine agitat. „Eu nu mai răspund la nicio întrebare, să fie clar!”. Încerc să-i explic scopul vizitei, iar agitația lui se întețește.

NEWS ALERT Comisia pentru constituționalitate din Senat confirmă un conflict juridic constituțional în cazul OUG 38. Senatul va sesiza CCR

13:40

ECONOMIE Localitățile din România cu cele mai mari venituri. 60% dintre ele au avut în 2025 buget de sub un milion de euro

13:32

Îmi dau seama că n-are niciun rost să insist, și plec spre Topleț, satul natal al familiei, aflat în Caraș Severin, la granița cu Mehedinți. Trecem Cerna pe un pod îngust, de fier, mergem pe malul apei, pe lângă case vechi, unele îngrijite, altele în paragină. Sunt cu prietenul meu, George, din Drobeta, care mă ține din scurt la condus și ia pulsul comunității, odată cu mine.

Întreb câțiva săteni unde e primăria, pe ce stradă e casa bătrânească a familiei Duicu, apoi chiar despre președintele CJ. „Nici noi nu știm ce să mai spunem. Îl cunoaștem de om liniștit și pe părinți la fel. Ce s-a întâmplat, n-avem de unde să știm. Pesemne că politica îi schimbă pe oameni”, spun sătenii, cu vorbă blândă.

Oamenii satului

În mijlocul satului, chiar în fața primăriei, se află Monumentul Eroilor. Primăria nouă e mare și frumoasă – parter și două etaje -, cât una de la oraș. Până o să fie gata, primarul stă „cu chirie”, vizavi, în Casa de Cultură; o clădire semi-ruinată, care adăpostește și sediul Poliției, până când i-o veni rândul la mutat.

„Primarul e la școală, la o ședință. Când se-ntoarce, n-am de unde să știu”, îmi spune secretara, repezit. „Dar viceprimarul Duicu?” – întreb iar. „E în concediu”, mă mitraliază femeia, cu o privire iscoditoare. Cobor și întreb de casa în care a copilărit baronul de Mehedinți. Un om al primăriei, care stă în umbra bisericii, pe o bancă din lemn, îmi arată în susul unei străzi ce urcă dealul.

O iau la pas, trec prin mijlocul unei haite de câini, care au, și ei, oasele lor de-mpărțit, apoi, de niște oameni care „sparg” lemne pentru iarnă viitoare; ajung în capătul străzii. Acolo, pe o bancă lungă, de lem, stau doi bărbați – unul mai tânăr, Iliuță, altul mai vârstnic, nea Gheorghe. La picioarele lor, un câine adormit. Îi întreb de casă și de oameni.

„Asta verde-i casa – imi spune Iliuță. Dar nu e nimeni în ea. Plecară la Severin, când s-a-mbolnăvit baba, prin două mii și ceva. Trec rar; ta-su lu” Adi e viceprimar aici, mai urcă el, uneori”. Îi întreb de Duicu cel tânăr. Nici ei nu știu ce i s-a-ntâmplat și cum a ajuns la DNA. „Noi îl știm de copil liniștit, educat. Da” pe om îl mai schimbă societatea…”, îmi spune Iliuță. Îi întreb dacă i-a ajutat în vreun fel. „Păi, nu poate, că el e în alt județ. Dacă ar fi fost în județul nostru poate ne-at fi ajutat…”

O doamnă care se teme

Mă-ntorc spre primărie și, pe la mijlocul străzii, o doamnă îmi mărturisește că „potăii ei nu-i plac bomboanele de câini”. Mă declar suprins și necăjit, însă profit de ocazie și o întreb de Duicu și ai lui. „Eu zic că a fost un copil liniștit. Poate prea liniștit. Saluta, vorbea frumos. Dar politica asta a noastră e o porcărie”. Doamna, care nu vrea să-mi spună numele, de frică să nu fie omorâtă mai târziu, cum însăși zice, îmi povesteșe că a venit în sat, în urmă cu mulți ani, când a fost diagnosticată cu un cancer hepatic. „Am venit ca să beau apă de izvor. Aici, în susul străzii, după case, e un izvor minunat. Și, aflați că m-am vindecat. Eu am trecut prin multe, dar nu vreau să risc!”. Mă declar, din nou, suprins de o perspectivă atât de violentă și încerc să o liniștesc. O întreb, apoi, de familia Duicu, și mă privește atent; se uită în susul străzii, pe urmă în jos. „Eu nu vreau să fac rău. Nu pot să fac rău. Dar trebuie să vă spun că și străbunică-sa, și bunică-sa, amândouă au mâncat de la mine din obor. Și, când a murit aia bătrână, din trei sute de lumânări, una nu mi-au dat și mie”. Se oprește din povestit cu ochi apoși. „Ei, asta e! Dumnezeu le vede pe toate”. Pe urmă îmi spune, aproape fără legătură, că era timpul să se facă ordine și în politică, și că Justiția este principala armă. „Eu o să aprind o lumânare pentru Justiție, să știți!”. Îi spun că e o idee cât se poate de bună. „Așa este?! Nu-i așa că e bună? Așa am să fac!”, mă asigură, în final, doamna fără nume.

Un primar cumsecade

Urc din nou la biroul primarului – nimic! Cobor și merg la școală. Foarte amabil, Ilie Hașca mă primește în mijlocul ședinței. Îl întreb ce părere are de cele întâmplate, precum și despre povestea referitoare la actele de violență. „Domnule, despre povestea asta cu DNA, nu știu ce să spun. O să vedem ce se întâmplă până la sfârșit, dar eu îl știu pe Adi de băiat cuminte. Sunt prieten cu Ion, cu taică-su de ani de zile – un om deosebit, chiar. Cât despre bătaie, asta mi se pare absurd. N-aș fi văzut ceva? N-aș fi simțit. Poate că mi-ar fi spus chiar Ion. El e nașul meu. Dar l-aș fi văzut supărat, poate lovit. Iar de maică-sa, cu atât mai puțin cred că s-ar fi atins”, îmi spune primarul. Pe urmă, cheamă pe cineva „repede” cu cheia, ca să-mi arate primăria cea nouă, cu geamuri fumurii. „Tot ce-a făcut e din banii noștri. Mai încet, dar n-am depins de nimeni”.

La final, îi cer numărul de telefon al viceprimarului Duicu. La fel de amabil mi-l dictează. „O să-i spun eu că-l sunați, stați fără grijă!””

Părinții lui Duicu

La întoarcere, trecem din nou prin fața casei de pe strada Valea Cernei. Nicio mișcare. Ajuns în oraș, îl sun pe Ion Duicu la telefon. O dată, de două ori… La a treia încercare răspunde. „Da!!”. Îi explic de ce am sunat și îmi spune scurt: „Vorbiți cu soția mea la telefon, că ea știe mai multe. Vă rog!”, zice, și mă pomenesc cu doamna Duicu la telefon. O întreb dacă este adevărat că a fost agresată și dacă a depus o plângere la Poliție. În momentul următor se declanșează furtuna. Femeia vorbește tot mai tare, aproape țipând, cu o frecvență pe care cu greu o pot urmări. O rog să se liniștească, dar nu mă aude. „Este o minciună! Totul este o minciună și o făcătură de campanie. Copilul meu e cel mai bun copil din lume!! O făcătură ordinară, o făcătură de campanie. Cum poate spune cineva, domnule, că m-ar fi lovit pe mine?! Copilul meu să mă lovească pe mine? Păi, eu sunt o femeie în putere, cum să mă lovească? O mizerie, o făcătură, niște nenorociți!!” O rog, din nou, să se liniștească. Pe urmă îmi spune ceva despre Ion Cristoiu și ziarul lui, apoi închide telefonul.

Sun din nou. Îmi răspunde, tot Ion Duică dar, de această dată, rămâne la telefon. „Spuneți, că eu sunt mai calm!”. Îl întreb despre același episod. Îmi spune că nu este nimic adevărat și că nu știe de unde a apărut problema. Apoi îmi spune de Adrian că e un om liniștit și că nu se pune problemă să fi făcut ceva așa de grav. „Domnule, noi am mai avut bani. Casa de la Valea Cernei eu am făcut-o, nu el. E casa noastră, unde stă și el. Nu se pune problema să ne batem pentru avere, ce Dumnezeu”.

Apoi, îmi răspunde la o întrebare legată de vizitele politicienilor la casa din Valea Cernei. „Nu știu de politicieni, dar premierul Ponta nu a intrat niciodată în casa mea.. Am auzit și povestea asta. Dar eu nu l-am văzut aici. În campanie a trecut prin  oraș, pe la restaurant, dar nu aici”. Îi mulțumesc omului pentru amabilitate, închid, și rămân cu o nelămurire: în ce fel a apărut o plângere, la Poliție, pe numele doamnei Duicu…   

Cum a fost prezentată alegerea lui Adrian Duicu ca vicepreședinte PSD la televiziunea pe care o controla