Nu-l omorâți pe comisar în fiecare zi!

Publicul și televiziunile și-au luat tainul din moartea lui Sergiu Nicolaescu. Unii l-au consumat tacticos, liniștit și odată instalată senzația de sațietate, această trecere dintre cei vii a fost trimisă mai în coada meniului. Alții au căzut pradă unei bulimii TV: nu se mai satură și tot mai vor.

De când s-a ridicat la ceruri, acum șapte zile, „comisarul Moldovan” a fost omorât de o duzină de ori. L-au executat cu repetiție vorbele și faptele unor semeni ai săi. Este lucru știut: fascinația morbidă a morții unui personaj celebru este cel mai bun combustibil pentru întreținerea unor trăiri și atitudini deviante. Apar hoitarii și demolatorii sau dimpotrivă admiratorii isterici.

Fie se dau cu capul de icoana zeului Rating până se năucesc, fie își rumegă în sinea unui „eu” cât o zi de post cele 15-30-45-60 de minute de glorie îndoielnică. În săptămâna de agonie și extaz post-mortem, regizorul, actorul și persoana publică Sergiu Nicolaescu a fost redus la o sumă dodoloață a tuturor viciilor umane și masculine. A fost rând pe rând: egocentric, dominator, gol, nestatornic. Dar a fost și zeu, idol, culme. Danei Nicolaescu nu i s-a iertat păcatul tinereții, că nu a umblat cernită, înlăcrimată și că nu s-a dedat la demonstrații de durere.

Dar, de oricare parte s-ar fi aflat, un anume fel de public, un anume fel de televiziuni, un anume fel de mânuitori ai condeiului și tastelor au fost uniți de ceva: schimonosirea, pierderea într-un joc bolnăvicios cerere-ofertă, în care toți cei implicați au potențat de fapt răul, urâtul, cinicul, ieftinătatea. Au semănat cu acele făpturi halucinante din „Capriciile” lui Francisco Goya.

Patimile post-mortem ale lui Sergiu Nicolaescu nu sunt un episod nefast singular. Dar, de această dată a fost prea mult, prea urât, prea cinic, prea ieftin. Limitele scrise și nescrise au fost incălcate și depășite fluierând. Etichete au fost demonetizate. Rosturi ale meseriei de jurnalist au fost terfelite cu seninătate. Ce interes public poate justifica cocoțarea pe „gardurile” tv, dimineața, la prânz, seara a poveștii așa-zisului „fiu”? Ce interes public poate justifica năvala unei echipe de televiziune într-o grădiniță, doar pentru că acolo era acționară Dana Nicolaescu? Niciunul.

Cei care acceptă să se lase duși de asemenea jocuri și umori, din adorație și obsesie pentru orice soi de rating, ingnoră consecințele. Poate nu imediate, dar cu efect pe termen mai lung. Paradoxal, dar adevărat acestea vor fi: plictisul (de circ) și „moartea” (prin ignorare).