Cui i se fâlfâie de steagul secuiesc?

Când am auzit de steaguri, mi-am amintit brusc bancul acela de frondă față de URSS, în care ei aliniau pe malul Prutului mii de tacuri, iar noi, vizavi, mii de steaguri… Deci, cum ar veni, „să vadă lumea că ni se fâlfâie”. Pe urmă, mi-am amintit de steagurile noastre – pe care le iubim la ocazii -, zdrențuite și decolorate în „fâlfâitul” vântului aprig, uitate pe câte-o cornișă de instituție publică.

Iar când a venit vorba de „simbolurile sfinte, naționale”, mi-am amintit de imnul cântat în bășcălie la întrunirile urechiștilor politici, care asociază, inept, numele împăratului cu numele președintelui și li se fâlfâie dacă opresc intonarea acestuia când și cum vor ei.

EXCLUSIV Dosarul „bunicuța ucraineană” și fabrica de cetățeni români. Cât l-a costat pe un tunisian să își „revendice” bunicii din România interbelică. Imagini de la flagrant

06:00

EXCLUSIV De ce huruie unele tramvaie Imperio la frânare și scot un zgomot de zici că se rup. „Poate fi o problemă de la calea de rulare” / Vagoanele Astra încă sunt în garanție

06:00

Din păcate, spiritul nostru național se manifestă inconsecvent și, de principiu, atunci când suntem zgândăriți cu bățul prin gard.

De câte ori am scris pe tema diferendelor interetnice, româno-maghiare, în ultimii 20 de ani, am fost înjurat „efervescent” – vorba lui Ponta, „ca să mă exprim diplomatic, și să nu spun, obraznic, cu spume” – de tot felul de oameni, fie maghiari, fie români concilianți, fie naționaliști de-ai noștri, fie extremiști de toate culorile, semn că avem, și eu și ei, „subiectivismele noastre”.

Poate că povestea „steagului secuiesc” n-ar fi făcut falduri, ori poate că ea nici n-ar fi existat, dacă am fi fost în stare, măcar o dată, să producem o lege ca lume, neinterpretabilă, concisă și la obiect, care să le fi interzis să li se fâlfâie de noi, dacă noi nu voiam să vedem asta. Pe când ei spun că o astfel de lege nu există și, deci, „arborarea e permisă”.

În consecință, îndepărtarea steagului din incinta clădirii Prefecturii Covasna, la ungerea noului prefect, a fost speculată de secretarul de stat al MAE ungar, Nemeth Zsolt. Omul a numit acțiunea drept „Agresiune asupra simbolurilor”, și a dedus că ar fi o mare inabilitate să nu o fructifice electoral; pentru că politicienii, indiferent de grai, vorbesc, cu toții, aceeași limbă.

Și cum să nu i se pară ciudată și „intempestivă” îndepărtarea steagului din Prefectură, când chiar premierul nostru abia ce l-a retras de la „post” pe vechiul prefect, fix pentru a detensiona situația, după ce acesta acoperise „un panou cu însemne secuiești”, chiar cu drapelul național și chiar de Ziua Unirii.

Ce-o fi zis și Nemeth Zsolt: „Ori suntem parteneri strategici, ori nu mai suntem?!”

Așa că, dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, li s-ar fi fâlfâit, în continuare, tuturor.

Dar nu s-au oprit. Iar ambasadorul Ungariei la București, Oszkar Laszlo Fuzes, ieșind în decor, și-a permis să ceară, ca reprezentant oficial al politicilor guvernului de la Budapesta, modificarea art.1 din Constituția României – în sensul înlocuirii sintagmei „Stat național” cu „Stat multinațional” -, precum și a altor texte, schimbări în virtutea cărora maghiarii din România să poată obține „autonomia teritorială”.

În consecință, domnul ambasador a scăpat din vedere că o atare poziție va face ca nici chiar nouă să nu ni se mai fâlfâie.