Cu Domnul înainte, cu cartea înapoi

Imaginea care emană din cifrele seci este că trăim într-o Românie în care statul și oamenii preferă să se lase mai degrabă în plata Domnului, decât să se educe. După Revoluție, au apărut în medie 5 biserici noi și doar o școală în fiecare an. Cu toate astea, dacă românii ar fi puși să aleagă între o școală și o biserică, pentru a dona sume de bani, am putea fi surprinși să aflăm că diferența nu ar fi chiar atât de mare între ctitorii de biserici și adepții instruirii laice.

Nu Biserica poartă vreo vină, așa cum de multe ori este la îndemână să zboare acuzații, atunci când vine vorba despre banii și finanțările de care se bucură oastea Domnului, în România. Problema este alta. Trăim într-o țară în care, pur și simplu, este extrem de ușor și la îndemâna oricărui cetățean să dea bani legal pentru construcția unei biserici. Același cetățean ar face mai bine să își lege o piatră de gât, decât să încerce să doneze bani pentru construcția unei școli noi sau măcar pentru susținerea uneia deja existente.

FLASH NEWS Christa Pike, prima femeie condamnată la moarte în statul Tennessee în ultimii 200 de ani. Cererea ciudată făcută înainte de execuție

19:08

FLASH NEWS Macron și premierul Spaniei salută cu „brațele deschise” anunțul premierului britanic privind posibilitatea revenirii Regatului Unit în UE

18:58

În România, donațiile pentru biserici se fac cu chitanțierul în mână, la orice oră din zi și din noapte, în timp ce școlile se bazează pe evaziunea fiscală și șpaga coafată frumos, de către profesori și părinți deopotrivă, sub numele de „fondul clasei”.

Să nu mergem cu gândul prea departe și să nu ne visăm în vreo Românie în care vreun grup de români a cerut construcția unei școli în comunitatea lor, la care ei să contribuie cu bani, și au fost refuzați. Ar fi însă frumos ca măcar să știm că există posibilitatea pentru așa ceva.

Trecând de la vis la realitatea în care Ministerul Educației habar nu are câte școli noi s-au construit în România după 1989, procedura este că filantropul dornic să investească într-o școală nouă trebuie să meargă la Consiliul Local și să facă lobby. Restul, tot de stat ține. Vrei să dai bani unei școli deja existente, pentru ca odraslele tale să o ducă mai bine decât poate statul să ducă în cârcă? Oficial e greu, trebuie contract de sponsorizare.

Cu biserica, e simplu. Vrei să dai bani pentru o biserică nouă la tine în cartier? Preoții te așteaptă cu brațele deschise, pix și chitanță pregătite. Procedura merge unsă: comunitatea de credincioși cere, dă banii, primăria găsește terenul, preoții vin și se pun în slujba comunității.

Poți să dai vina pe Biserică, pentru că se bazează pe un sistem așa de strâns legat cu beneficiarii lui și că prosperă de pe urma lui? Ar fi greșit.

Mulți români privesc însă poate cu invidie în curtea bisericii. Și-ar dori ca relația lor cu spitalele, cu școlile, cu bibliotecile, cu teatrele sau cu cinematografele din comunitățile în care trăiesc să meargă la fel de drăgăstos și strâns precum cea cu biserica.

Într-un stat laic precum România, asta nu se poate și aici stă unul dintre multele paradoxuri ale României în care trăim. Statul trăiește într-o îmbrățișare atât de strânsă cu Biserica, încât a măturat și ultima pietricică din drumul preoților către bunăstare și către îndeplinirea misiunii pentru care există.

Nu la fel se întâmplă cu profesorii, cu medicii, cu cercetătorii sau cu artiștii. Ei nu sunt scutiți de taxe și impozite, nu se pot duce să ceară donații direct, la ușa oamenilor, și să dea chitanță legală pentru asta. Nu la fel se descurcă micii antreprenori, IMM-urile sau marile corporații în relația cu statul. În direcția tuturor acestora, statul român nu întinde o mână, precum preoților, ci le dă un brânci pe scări, punându-le piedică golănește.

E drept, acești oameni spre deosebire de preoți nu au o influență atât de mare în comunitate și pot mai greu urni o masă de oameni într-o direcție sau alta și în orice caz, dacă ar reuși, ar avea nevoie de un timp mai îndelungat decât ar avea nevoie Biserica. Politicienii români știu asta și încă nu s-a născut partidul care să aibă tupeul de a lua ceva de la îndemâna bisericii, fie că e vorba de salarii, fie de scutiri de taxe.

Teza oficială a Bisericii Ortodoxe Române, că statul român își face un „mea culpa” generalizat prin toate aceste beneficii ale bisericii, căindu-se astfel pentru secularizarea averilor și terenurilor Bisericii, este falsă și servește doar la inducerea unui sentiment colectiv de vinovăție. Nu există un text de lege în vigoare care să reglementeze așa ceva. Dacă ar fi așa, atunci ce le-ar putea spune statul românilor jefuiți de comuniști și lăsați pe străzi sau ulițe, în urma naționalizării? Le-ar plăti rente viagere, salarii și le-ar acorda facilități fiscale extinse?

Dacă statul român și politicienii care îl manevrează într-o direcție sau alta și-ar trata cetățenii la fel de bine precum își tratează preoții și Biserica, poate nu am mai asista cu toții la dezbateri explozive, la injurii și la inflamări precum cele provocate de inițiative legislative ca a lui Remus Cernea, care a pus la îndoială automatismul finanțării bisericii de către stat.

Am fi un fel de Germanie sau de Franță, în care accesul la biserică și la școală este în egală măsură sprijinit de stat, iar cetățenilor le e la fel de îndemână să aleagă, pe banii lor, dacă se lasă în plata Domnului sau pun umărul la educația laică.

PENTRU COMENTARII, VĂ AȘTEPT ȘI PE PAGINA MEA DE FACEBOOK