Să uiți și să ierți pentru poporul tău

În 1999, când – în ciuda presiunilor populare –  a refuzat să candideze pentru al doilea mandat de președinte, afirmând că țara merită să fie condusă de un lider mai tânăr și mai competent, Rolihlahla Dalibhunga Nelson Mandela a avut câteva ciocniri publice cu liderul opoziției, Anthony James  Leon (evreu). L-a poreclit Mickey Mouse, iar Leon i-a zis Goofy.

Când însă Leon s-a îmbolnăvit și a ajuns în spital, într-o bună zi a auzit un ciocănit la ușa salonului și vocea inconfundabilă a lui Mandela: „Mickey Mouse e aici? Sunt prietenul lui, Goofy”… (Leon a fost, până anul trecut când și-a încheiat misiunea, ambasadorul Africii de Sud în Argentina).

DEZVĂLUIRI Copilotul acuzat pentru tentativa de deturnare a zborului Flydubai spune că atacurile de la 11 septembrie l-au determinat să se apucă de pilotaj

21:56

FLASH NEWS Luca Niculescu: „Nici nu mă gândesc să îmi depun mandatul”

21:23

Dacă ar fi putut să asiste la propria postumitate, la spectacolul ipocriziei, umorul și autoironia lui Nelson Mandela ar fi exultat. (Le promisese apropiaților că primul său demers, când va ajunge în rai, va fi să caute filiala paradisiacă a Congresului Național African).

Declarațiile neconsolate ale liderilor occidentali,  laudele ditirambice ale președintelui și premierului israelian, lacrimile foștilor demnitari SUA (singurul îndreptățit moral să vorbească despre Mandela e președintele Obama, care l-a susținut totdeauna), probabil că îl amuză nespus.

Unde au fost cernitele Puteri de astăzi, când Mandela se afla în pușcărie? De partea regimului de apartheid. Ultimul stat occidental care a încetat să mai susțină, inclusiv militar, regimul criminal de la Pretoria, a fost Israelul. Pentru Administrația Reagan, Nelson Mandela n-a fost decât un terorist (acest blam i-a fost ridicat abia în 2008). Premierul Tatcher n-a crezut niciodată că un „terorist negru” va accede la rangul de președinte al Republicii Sud-Africane. Iar oficialii israelieni, pe odată durata mandatului prezidențial, nu l-au invitat niciodată la Ierusalim. Aceștia aveau măcar motivele lor: Nelson Mandela a fost un apărător fervent al palestinienilor. „Știm foarte bine – spunea – că libertatea noastră nu e completă fără libertatea palestinienilor” și acuza statul israelian de apartheid. În 2001, îi scria multi-laureatului Pulitzer, Thomas L. Friedman, editorialistul de la New York Times: „Apartheidul e o crimă împotriva umanității. Israelul a privat de libertatea și proprietățile lor milioane de palestinieni. A perpetuat un sistem grosolan de discriminare rasială și inegalitate. A încarcerat și torturat sistematic mii de palestinieni, în pofida legislației internaționale”.

Mandela nu s-a dezis niciodată de cei doi prieteni ai săi – Gaddafi și Arafat.  (Despre Gaddafi declara: „Omul acesta ne-a ajutat într-o vreme când eram toți singuri, când toți cei care m-au sfătuit să nu vin aici (la Tripoli, în 1997, n.m.) îi susțineau pe inamicii noștri” (regimul de apartheid de la Pretoria, n.m.).

Culmea ipocriziei: aflat din nou la Ierusalim, secretarul de stat John Kerry deplângea moartea lui Mandela, invocându-l ca pe o garanție că pacea israeliano-palestiniană, la care dă impresia  că lucrează asiduu, e foarte aproape!

Nelson Mandela, după 27 de ani de pușcărie („am lenevit destul în închisoare, trebuie să mă apuc de ceva”, obișnuia să glumească), a avut puterea de a nu-și urî torționarii. De a ierta și a uita, pentru ca poporul său să meargă înainte. Dar n-a încetat niciodată, în vremea vieții sale, să spună lucrurilor pe nume – cu luciditate și intransigență, cu umanism și cu umor. Exprimându-și, de pildă, dezacordul cu războiul din Irak, l-a numit pe premierul birtanic Tony Blair „ministrul de externe al Americii”. Astăzi, Blair deplânge stingerea din viață a unei „minunate personalități”. Are și Blair o dată dreptate.