O întâmplare de Crăciun

Nu era zgomot propriu-zis; mai mult un vuiet căptușit în beton, o presiune. Început brusc și departe, venea răscolind stomacul pământului, ca o crampă de foame, ca un spasm nedefinit, inhalând nesățios duhoarea lipicioasă.

Deschise ochii brusc și fără rezultat în întunericul dens. Primul metrou îl prindea mai mereu treaz, într-o veșnică și inutilă așteptare. Apoi ațipea la loc, încă un ceas-două, până când urla, prima oară în zi, plodul lu” Dilia. Abia atunci se subția întunericul; se făcea ca un nor, ca un abur scurs înăuntru, de afară, prin găurile capacului – ca apa murdară, când ploua.

Dar azi avea treabă. Se ridică într-un cot, își trase câinele costeliv de pe picioarele desculțe, își pipăi, în grabă, punga aproape goală, îndesată la „subsuoara” vestei deșirate; orbecăi, alt timp, după pantofii șleampeți și, când îl atinse pe primul, îi străfulgeră prin cap, într-o lumină cumplită, dimineața în care găsise sub bradul mărunt câinele, dormind cu botul pe bombeul bocancilor lui.

Magistratul Cătălin Pițu dezvăluie la Gândul Exclusiv tenebrele Revoluției din ’89 și premisele unor noi revolte. “Românii, în prezent, se urăsc atât de mult încât ar fi în stare să se și împuște unii pe ceilalți”

16:00

ACTUALITATE Drumul groazei. Orice greșeală pe această șosea însemnă moarte

15:55

Un moț de blană neagră; ofta și miorlăia tremurând, în somn. Se ferea să-l atingă ca să nu-l trezească… Apoi auzise vocea maică-sii, slabă, ca de nicăieri. „Să-ți fie milă de el, că e singur. Pe mă-sa a ologit-o unu cu mașina, azi-noapte. Cred că e moartă”. A privit-o ca și cum atunci ar fi văzut-o întâi, stând pe marginea patului, adusă de spate, palidă și uscată.

Fusese în Italia, la muncă, doi ani. Taică-su nu s-a mai întors. Iar ea venise pentru el, când a murit bunică-sa. Bolnavă și umilă. Era aproape sigur că n-o s-o mai ducă mult și se zbătea, în sufletul lui, între mila de ea și groaza de-a o găsi „dusă”, într-o bună zi.

Asta îl alungase de acasă, în primăvară, pe la începutul lui mai. La câteva zile, ajunsese în canal, la gară, cu capul umflat de aurolac. Îl primiseră „ăia mari” ca pe un prinț roman, cuceriți de hainele „italienești” și de adidașii curați. Într-o oră fusese dezbrăcat, „schimbat”, aburit și adaptat. În loc, primise un „pat” bunicel, la doi pași de primul cot. Aproape că „locuia” central.

Tot de atunci prindea el, diminețile, vuietul înfundat al primului metrou, care răscolea pământul. Era gândul lui lucid, apoi iar „trăgea”, și iar se prăvălea în beție.

Dar nu azi. Călcă atent printre capetele celorlalți, urcă „treptele” scării și împinse capacul cu umărul. Îi umflă nasul aerul tare al dimineții și își simți carnea mușcată de ger. Traversă strada și alergă printre blocuri, până la prima biserică. Se furișă în curte și strânse toate lumânările pe care le mai găsise la VII – la MORȚI nu se băga la furat -, unele mai mari, altele potrivite și câteva cioturi. Pe urmă, căută febril unde știa că e chibritul. Îl înfundă în buzunar și o rupse iar la fugă. A fugit așa până s-a luminat. A sărit gardul din spate și s-a pierdut printre cruci, tot căutând. Și, deodată, s-a oprit. Văzuse el, într-o zi, când rătăcea pe acolo fără treabă, pe un capac de marmură albă, o pereche de ghete din porțelan. Acum le găsise…

Într-una înfipse lumânările, iar în cealaltă înfundă o portocală șifonată, primită în gară de la un creștin, în seara de Ajun. Aprinse lumânările și își încălzi mâinile în flacăra lor. Citi apoi, încă o dată, ceea ce nu-i venise să-și creadă ochilor prima oară.

Băiatul avea prenumele lui și plecase la Dumnezeu în anul și la vârsta la care el plecase în Infern. De atunci, se gândea mereu dacă e întâmplare sau destin…

Mi-am amintit această poveste astăzi, când am citit că guvernul a pus la „cutia milei” bisericești, ultimii bani din fondul de rezervă plus o noua vilă de protocol. Poate că s-au gândit, împreună, cele două instituții, să se îngrijească și de copiii care trăiasc, morți în Infern.

N-am vrut să vă întristez. Am vrut doar să vă amintesc de ei.

La mulți ani tuturor! Sărbători cu bine!

PENTRU COMENTARII VĂ AȘTEPT ȘI PE PAGINA DE FACEBOOK MARIAN SULTĂNOIU