Tronul de aur din mijlocul maidanului

Unii au spus că Vitali Kliciko exagerează, alții că nu-i nimic exclus, că orice e posibil… Eu cred că singurul care știa exact era președintele.

Nu știu dacă se predă, pe undeva, un curs pentru dictatori; dacă există un model, o matrice, un prototip. Dacă oamenii ăștia, dictatorii, se reîncarnează. Ori poate există o boală de nervi, „dictatxia”, verișoară bună cu fandaxia, care se ia, de la unul la altul, de pe clanțe ori de pe rozetele de aur ale chiuvetelor din băi.

Altfel e imposibil ca toți – cel puțin de pe aici, de pe la noi – să aibă aceeași schemă psihică, aceeași rapacitate feroce.

Cum s-au aprins focurile la Kiev, am văzut filmul până la capăt, inclusiv cu „castingul” de final. Tot, absolut. Cu morți, cu răniți, cu armament, cu lunetiști, cu creieri pe stradă, cu trupuri „neidentificate” acoperite cu pături vechi, cu ceaiuri băute pe marginea bordurii, cu pietre scoase din caldarâm și aruncate în căpățânile milițienilor, cu bâte, cu imnuri și îndemnuri nedeslușite, ca niște incantații, izvorând din difuzoare și portavoci. Apoi, cu fuga dictatorului, cu descătușarea poporului, cu îmbrățișări, cu iluzii, cu mirosul ăla amestecat de motorină, fum și urină stătută. Cu golul în stomac produs de „melanjul” de speranță, teamă și senzație de vomă.

REACȚIE Radu Miruță a spus că nu a apucat să vorbească cu Ilie Bolojan despre întâlnirea cu șefa CCR. „Contează care a fost subiectul acestor discuții”

22:33

DEZVĂLUIRI Cum se comportă Nicușor Dan în vizitele la rudele din Făgăraș. Verișoara președintelui rupe tăcerea: „Funcția nu l-a schimbat deloc”

22:06

În sfârșit – că aici voiam să ajung -, cu plecarea, în masă, către casa dictatorului, de la locul revoluției – ca-ntr-un prim city-break, la întoarcerea din iad. Cu ruperea porților, cu escaladarea gardurilor, cu spargerea geamurilor reședinței, cu luxul nemaivăzut de oamenii de rând, cu pinacotecă, cu tacâmuri de argint și obiecte sanitare din „aur” – știți povestea din Primăverii.

Aici m-am cam grăbit. De faza cu ruperea porților, spargerea geamurilor, plecarea unor vizitatori din reședință cu buzunarele pline de obiecte mici, de mână – ceasuri, cercei, lănțișoare și podoabe -, cu diverse statuete, tablouri rulate, cravate și pantofi, cu rozete și periuțe de dinți încrustate swarovski, am avut parte doar în varianta românească a desființării dictaturii. Ucrainenii s-au așezat, cuminți, la coadă, au așteptat să le vină rândul la vizită și s-au mirat decent de rapacitatea dementă a liderului lor. S-au dovedit, în două cuvinte, perfect civilizați, lăsând totul neatins, fără a avea impresia că revoluția le dă dreptul să distrugă și să facă jaf.

Altfel, tot ce era în casa lui Ceaușescu era și în cea a lui Ianukovici. Bonus – pentru că Ucraina e de trei ori cât România, iar un dictator al lor, de trei ori cât unul de-al nostru -, o grădină zoologică, o colecție de mașini de epocă, un teren de golf, un complex de sere, o fermă și… o corabie, că nu știi când ai nevoie.

Ce ne distinge pe noi, mai mici, de ei, mai mari?! Felul de a gestiona revoluția. Pentru ei, fuga dictatorului a însemnat recuperarea țării; pentru noi, recuperarea „argintăriei”. Chestie de nuanță.