Ce face o femeie pentru un scaun de ministru. Mizeriile pe care le acceptăm

Într-un loc numit România, în care e tot mai greu să distingi adevărul de minciună, un așa-zis domn s-a așezat la masa verde a ședinței de Guvern și a anunțat că, în ciuda înregistrărilor publice, „nu folosește termenul de «fă»”. Și, ca bonus, va rade într-o săptămână vreo 70 de taxe inutile. O doamnă distinsă, mai întâi profesoară, apoi colegă de partid și inspector școlar, în fine ministru, face o excepție de la regulile stricte și, de pe scările Palatului Victoria, îi servește electoratului perplex încă o certitudine: „Nu există în vocabularul premierului acest cuvânt”. Doamna ministru – până mai ieri imaginea egalității de șanse în Guvern! – nu a fost jignită, ci, cel mult, alintată prietenește de mai tânărul său șef de partid.

Doina Pană nu e nici prima femeie care ar accepta, în România, o probă de misoginism ori un abuz, fie și numai verbal, și nici ultima care o acoperă sau îi oferă, eventual, circumstanțe atenuante. Avem, fiecare, propriile exemple.

ACTUALITATE Ora de vară 2026 | În România se schimbă ceasurile mai devreme. Pe ce dată dăm ora înainte anul acesta

16:35

LIFESTYLE Electrocasnicul care consuma într-o lună cât salariul minim pe economie din România. Mulți români îl folosesc

16:34

Au trecut 16 ani și încă îmi tremură mâinile cu gândul la după-amiaza în care, după ora de franceză, profesorul meu din liceu – cel mai apreciat și mai atins de geniu –  m-a chemat într-un colț de coridor, cerându-mi conspirativ și ferm să vin la ora 19.00 în apartamentul lui, la meditații. Eram, se pare, acel talent nemaivăzut, urma să smulg medaliile olimpiadelor naționale, iar el, mărinimosul, numărul unu în județ, îmi punea pe tavă gratis un privilegiu condiționat:  ori apar, ori mă vizează corigența.

Într-un apartament ca un labirint, am trecut prin întuneric, până în ultima camera. Pe o masă scundă, o lampă. Alături, un singur scaun și o canapea. „Ți-e frică?”, a râs văzându-mă cum tremur. Am tradus din Flaubert, printre aluzii și ironii perfide, în cea mai lungă oră din viață. Apoi, fără să mi-o ceară nimeni, mi-am strâns caietele și am fugit la timp. N-am rămas corigentă, dar nici nu l-am reclamat, așa cum ar fi trebuit, probabil. Pe atunci, telefoanele mobile erau un lux, iar înregistrările – capcană – încă departe. Proful de franceză a plecat după câteva luni în cel mai bun liceu din oraș, să hărțuiască, probabil cu mai mult curaj, alte timorate îndrăgostite de Baudelaire. Iar eu, pentru că el era un nume, am tăcut nepermis, cum a tăcut, forțată de împrejurări, și o bună prietenă după un viol în centrul Bucureștiului, finalizat cu un linșaj verbal din partea polițistului de serviciu în noaptea aceea și, ulterior, cu un avort.

În materie de educație și sănătate, femeile sunt, fără îndoială, egale cu bărbații. Bariere de netrecut continuă însă să existe, eterne, precum Marele Zid chinezesc. Iar când e vorba de puterea politică, egalitatea moare. Pentru un scaun de ministru, o femeie poate, iată, să tacă, să acopere și, la nevoie, să distorsioneze realitatea. Căci a urca de unul singur în lumea lor e greu, spre imposibil, însă pentru a coborî e uneori de-ajuns doar să spui adevărul.

Acel adevăr care nu interesează, în realitate, pe nimeni. Câți fideli ați auzit să fi pierdut în 2007 președintele Băsescu după ce a patentat „țiganca împuțită” în chiar ziua referendumului pentru demitere? Câți prieteni vi s-au scandalizat când i-a spus unei femei, în fața camerelor, „Urcă-te pe masă să-ți arăt cum se face”? Câți cunoscuți au jurat să nu-i mai dea vreodată votul pentru că a lovit un copil, e-adevărat, „nici în plex, nici în față, cu pumnul”? Nu se va întâmpla, probabil, nici acum. Nici minciuna, nici limbajul inadecvat, nici violența nu se decontează încă politic în România, pentru că – nu-i așa? – toți ne mințim frumos, toți înjurăm, toți acceptăm, într-o formă sau alta, violența, iar pe ei nu ni-i dorim, paradoxal, mai buni. Aici suntem. E micul noroc al lui Victor Ponta și marele nostru ghinion.