Jurnalul unei rapidiste. Sfârșitul nu-i aici

Când eram în liceu, toți colegii mă întrebau de ce naiba îmi place să merg pe stadion. Indignarea și dezacordul părinților erau de nedescris. Cum este posibil ca o fată, la 14-15 ani, să fugă la meciuri? Să străbată cel puțin 200 de kilometri, asta doar până la București, doar ca să ajungă pe Giulești, pe Dan Păltinișanu, la Timișoara, Ion Oblemenco, la Craiova, pe Dr. Constantin Rădulescu, la Cluj, la Ceahlăul sau chiar la Mioveni?

Întotdeauna mi-a fost greu să le explic. Nu că nu aș fi știut de ce sau că aș fi fost pierdută, ci pentru că, odată ajunsă în Giulești, mă simțeam, în sfârșit, acasă. Profitam de fiecare deplasare, făcută în vagoanele vechi ale CFR-ului, să ascult, să sorb, fiecare poveste „de demult” ale bătrânilor suporteri rapidiști, în frunte cu nea Chivu, născut odată cu Rapidul, în 1923.

FLASH NEWS Udrea publică poze cu Ilie Bolojan pe care acesta le-ar vrea uitate și-i reamintește că fost cândva partener cu PSD chiar dacă acum încearcă să ascundă asta

23:03

FLASH NEWS Vucic a anunțat că va demisiona din funcția de președinte după convocarea alegerilor pentru Parlamentul Serbiei

23:02

În ochii multora, Rapidul trece acum prin cele mai grele clipe. În realitate, Rapidul își rescrie acum istoria, trăind momente unice în sport și încercând să treacă de cea mai grea etapă a vieții lui. Un club de fotbal născut din dorința unor muncitori renaște acum din dorința și din truda unor simpli suporteri și a unor fotbaliști neplătiți de luni de zile. Promovat de facto, dar încă în B pentru că, din nou, din cauza problemelor financiare, Rapid nu a primit licența.

Gestul pe care îl fac zilele acestea rapidiștii este la fel de greu de descris. Donații, licitații, vânzarea și schimbul de amintiri pentru bani, totul pentru a salva clubul. Pentru a strânge aproape 30.000 de euro, necesari pentru contestația la TAS (Tribunalul de Arbitraj Sportiv de la Lausanne), în speranța unei decizii favorabile care să ne aducă din nou în A.

Și dacă Rapid nu promovează și rămâne încă un an în B, să știți că nu contează. Spiritul Rapidului va rămâne viu. A fost hrănit de milioane de suflete, timp de 91 de ani. E ceva ce nu poți să descrii, poți doar să simți. Fie că suntem în 1967, când Rapid câștiga primul titlu de campioană și când suporterii, la un loc cu jucătorii, s-au întors pe jos de la Ploiești, fie că suntem în 2014, când Rapid se zbate în liga secundă.

Pentru că spiritul Rapidului nu trăiește prin finanțe, trăiește prin fiecare suflet care a călcat pe Giulești și a rămas acolo, fiecare om care a plâns la fiecare bară, la fiecare meci pierdut, și care s-a bucurat la fiecare joc frumos, indiferent de rezultat. Care a plâns de fericire atunci când Rapid a ajuns în sferturile Cupei UEFA, în 2005-2006, și care a plâns de tristețe când a ratat calificarea, deși nu a pierdut. Care a cântat, atât cât l-au ținut plămânii, și care a fluturat steaguri alb-vișinii până la febră musculară, chiar dacă adversarul era o echipă de liga a treia.

Spiritul rapidist nu are cum să moară.

Datorită emblemelor în viață Viorel Moldovan, Ion Motroc, Rică Răducanu, Daniel Pancu, Daniel Niculae, Cristian Săpunaru, Ovidiu Herea, Nicolae Vasile, Ionuț Voicu și toți cei care au contribuit acum financiar, și nu numai.

Datorită galeriei din ceruri, Ioan Chirilă, Sandu Neagu, Iuliu Baratki, Florian „Moțu” Pittiș, Anda Călugăreanu, Ioana Radu, Ștefan Bănică Senior, Jean Constantin, Puiu Calinescu, Maria Tanase, Gheorghe Dinică și, nu în ultimul rând, lui Nea Mincea „Geamgiu” care, deși duși de pe lumea asta, în inimile rapidiștilor sunt mai vii ca niciodată.

Datorită unui suporter care a donat fix 1923 de lei.

Datorită copilului de nici zece ani care și-a donat alocația de 42 de lei pentru a contribui și el la lupta Rapidului.

Datorită suporterilor rapidiști din Cluj care au donat sânge, iar banii primiți s-au dus direct în contul Rapidului.

Datorită suporterilor care pun acum mână de la mână, care-și vând amintirile, totul pentru a-și salva clubul iubit.

Chiar și datorită unei embleme dinamoviste, Marius Niculae, care, din respect pentru un club istoric și pentru cea mai frumoasă galerie din România, a decis să-și doneze ghetele de fotbal, iar banii să ajungă în Giulești.

Rapidul a fost și este un club chinuit, dar asta nu i-a oprit pe milioane de oameni să-l simtă, să-l iubească și să trăiască alături de el. Pentru că ăsta e farmecul Rapidului. Generațiile se schimbă, dar spiritul rapidist rămâne viu. „Ține minte, sfârșitul nu-i aici!” (Florian „Moțu” Pittiș).