Ori suntem Charlie Hebdo, ori nu mai suntem?

În momentul în care ai început, ca ziarist și ca om, să îți negociezi ce ar trebui să publici și ce nu, cu altcineva decât cu propria conștiință, înseamnă că ai făcut deja primul pas în ofsaid, spre statutul de victimă. Te vei apleca și cu alte ocazii. Da, poate că desenatorii de la Charlie Hebdo au mers prea departe cu bătaia de joc în caricaturile lor, atacând fără milă nu o religie, așa cum prost înțeleg unii, ci spălarea pe creier și îndoctrinarea provocată de fanaticii acelei religii. Da, poate că a publica glume scabroase cu profetul Mahomed într-o țară în care trăiești alături de câteva milioane de musulmani este o nesăbuință. Dar asta nu ar trebui să cântărească cu nimic în evaluarea faptelor criminale petrecute miercuri la Paris.

Nu cred că soluția pentru a tempera extremele a ceea ce au ajuns să însemne uneori publishing și entertainment în ziua de azi este Kalașnikovul. Nu pot și nu vreau să iau în calcul această soluție. Nu aș vrea să văd redacția România Mare vandalizată de niște cetățeni de etnie maghiară, pe bună dreptate ofensați, nici pe fotografii de la Hustler, Penthouse sau alte publicații chiar mai deviaționiste pornografic, ale căror titluri nu le cunosc, lapidați pe stradă de niște puriști ortodocși. Nu aș vrea să văd internetul cenzurat de stat, din cauză că acolo pot găsi cele mai inimaginabile și periculoase porcării pe care niște minți bolnave le pot ticlui.

SOCIAL Câți ani trebuie să lucrezi în România, cu carte de muncă, pentru a ajunge la o pensie de 10.000 lei, la bătrânețe

08:23

CONTROVERSĂ Departamentul Justiției din SUA cere sancțiuni disciplinare împotriva a șapte judecători: sunt acuzați că au criticat în presă operațiunile ICE din Minneapolis soldate cu 4.000 de arestări și doi morți

08:18

Pentru că vreau să cred și să sper că, după ce am evoluat de la stadiul de maimuță, mă pot feri și singur de gunoi, ba chiar pot să îl sancționez fără să îi dau sângele pe nas. Pentru asta, partea de lume în care trăiesc a ieșit din Evul Mediu, atunci când o Biserică creștină ardea pe rug și tortura infidelii la fel de abitir cum prea-credincioșii extremiști din Orientul Mijlociu o fac acum, sute de ani mai târziu. Diferența este că unii oameni au rămas cu mintea în Evul Mediu, atât în Europa, printre creștini, cât și în Asia și Africa, printre musulmani. Ei trebuie descurajați și ajutați să iasă din întunericul minții cu orice ocazie. Inclusiv prin palme usturătoare precum cele practicate de Charlie Hebdo.

Ieri mi-au rămas două chestiuni în cap, printre emoțiile evenimentelor. Că râsul și subiectele sale nu ar trebui să aibă limite, oricât de ofensatoare ar fi. Limita râsului e impusă doar de inteligența fiecăruia, cu cât ești mai îndoctrinat și spălat pe creier, cu atât îți vei permite să râzi de mai puține lucruri. Poate că cei de la Charlie Hebdo au dus râsul la extrem, iar asta le-a adus moartea. Cu atât mai mult însă acest lucru nu ar trebui să se transforme într-o limită sau spaimă pentru cei care aleg, precum cei 10 ziariști francezi, să se exprime astfel. Pentru că spaima lor ar fi și spaima mea, de ziarist care îmi impun singur limite ale decenței și care nu vreau să fiu pus la respect cu arma sau cu amenințarea, chit că interesul profesional și conștiința nu mă îmboldesc să îmi bat joc de, să spunem, Biserica Catolică sau Ortodoxă.

Al doilea lucru este că libertatea înseamnă mereu pentru mine să nu încalci libertatea altuia, iar dacă o faci, să fii pregătit să suporți consecințele, pe principiul hollywoodiano-mafiot „if you can”t do the time, don”t do the crime”. Doar că acest mecanism care în practică este atât de greu de aplicat trebuie reglat de justiție, de stigma societății și publicului, de funcționarea piețelor sau de orice altceva, nu de niște persoane înarmate.

Nu cred că drepturile celor trei francezi musulmani care au comis carnagiul de ieri le-au fost încălcate în niciun fel, iar manifestarea lor sângeroasă poate fi scuzată doar de niște persoane care, creștini fiind spre exemplu, ar pune mâna pe cuțit la vederea unui bătrân Dumnezeu desenat în fundul gol. Adică aceeași specie de cetățeni cărora creierul nu le mai răspunde la propriile comenzi. Și mai cred că cei 10 pamfletari francezi au fost dispuși să suporte consecințele, de-aia nu au renunțat la ce făceau.

Efectul cel mai pervers după astfel de crime comise de niște spălați pe creier religios este că, la nivelul societății, apare o conflictualitate bazată pe aceeași schismă: musulmani versus, arabi versus, imigranți versus, albi versus. Dincolo de moartea unor oameni care poate că s-au întrecut cu gluma, acest lucru este cel mai periculos. Că lumea începe tot mai mult să vadă lucrurile în alb și negru și își activează setea de aplicare a medievalului principiu „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Deja, la Paris, spălații pe creier de partea cealaltă a baricadei religioase și rasiale au început să se agite pe străzi. Și ei au Kalașnikov, și ei au ucis orbește.

Tocmai de aceea, atunci când vezi, ca ieri în Franța, sute de mii de oameni în stradă, musulmani, creștini, nativi și imigranți la un loc, protestând pentru ca așa ceva să nu mai aibă loc, simți că există mereu speranța că extremele vor fi împinse acolo unde le e locul – în subsol. Și asta fără să punem cu toții mâna pe Kalașnikov.

PS: Ceea ce s-a întâmplat ieri la Paris este un eșec imens al serviciilor de informații franceze, de o magnitudine infinit mai mică, însă asemănătoare cu cel al serviciilor americane, din 2001. Doi băieți antrenați militar în războiul civil din Siria și reveniți în Franța, dintre care unul condamnat pentru implicare într-o rețea teroristă care furniza carne de tun pentru Al Qaeda, au reușit să comită acest atentat bine planificat. Ei erau, susțin autoritățile franceze, supravegheați și aflați în evidențele serviciilor. Când? Cum? Poate doar în săptămâna de 4 zile de lucru, propovăduită de bătăioasele sindicate franceze?