Băsescu – Popescu, Ribbentrop – Molotov

Jurnalistul Cristian Tudor Popescu este de părere că ceea ce s-a întâmplat la Charlie Hebdo este „o urmare firească a atitudinii jurnaliștilor”.  Minciună: în mod deliberat, în declarația lui Popescu e introdus cuvântul „firească”, pe care nu l-am scris, nu l-am rostit și nici n-aș putea să fac asta vreodată în asemenea context. Scopul manipulator-denigrator: Popescu consideră firească o crimă în masă. Este o bestie, un amic al musulmanilor teoriști.

Pagini întregi sunt dedicate „faptului” că subsemnatul, alături de alții, aș fi spus despre jurnaliștii de la Charlie Hebdo că „și-au căutat-o”. Iarăși minciună sfruntată: n-am folosit niciodată această expresie,  dimpotrivă, am spus, am scris și am repetat: „Vinovați pentru crimă sunt criminalii. Nu poate exista nicio justificare”. Vina celor de la Charlie Hebdo e față de milioanele de musulmani pașnici și credincioși  din Franța și  Europa, nu față de ucigașii care i-au selectat ca victimele cele mai plauzibile pentru atentatul pe care, oricum, aveau de gând să-l comită.

Credeți, mă refer la cititorii în toate mințile, că din explicația pe care am dat-o fotografiei Papei din materialul de mai jos, „O caricatură din cuvinte”, adică „Ce face Papa dacă e înjurat de mamă” se poate extrage titlul „senzațional”: „Apropo de Charlie Hebdo: Cristian Tudor Popescu îl înjură de mamă pe Papa”?

JUSTIȚIE Un agent de securitate în vârstă de 35 ani a făcut infarct și a decedat pe stradă. Bărbatul ieșise din tura de muncă

19:41

ACTUALITATE Robert Turcescu: „UE trebuie să răspundă la întrebări și să deconteze”

19:30

Căutați pe Google și o să vedeți că se poate.

Dar sforțarea cea mai mare s-a făcut în legătură cu „dezvăluirea” pe care aș fi comis-o cu privire la „acordul încheiat între Traian Băsescu și CTP” în scandalul caricaturilor lui Mahomed din 2005-2006. Scenariul manipulator: presat psihic de martiranzii libertății absolute, cunoscutul fricos CT Popescu a dezvăluit acordul secret încheiat cu Băsescu, prin care presei i se punea călușul în gură acum 10 ani.

Nu m-a presat nici dracu să vorbesc despre asta. Mi s-a părut relevant să amintesc episodul datorită asemănării cu cele întâmplate acum, la Paris.  N-am făcut nicio „dezvăluire”:  dacă șahizii ăștia ai libertății își aminteau că sunt luați drept jurnaliști, ar fi aruncat o privire în arhiva de presă a vremii, unde ar fi putut citi că „pe 5 feb 2006, purtătorul de cuvânt al președinției, d-na Adriana Săftoiu, a declarat că președintele Băsescu l-a sunat pe Cristian Tudor Popescu și i-a solicitat ca, în calitatea sa de președinte al Clubului Român de Presă, să facă demersuri pentru a stopa publicarea în diferite medii de informare a respectivelor caricaturi. Fără a mărturisi public, autoritățile sunt îngrijorate de eventualele consecințe negative   pe care le-ar avea de suportat reprezentanțele diplomatice românești din lumea arabă sau trupele române din Irak și Afganistan” (Hotnews).

Pe urmă, „acordul încheiat”, adică Ribbentrop-Molotov, ce mai!…  Subsemnatul n-am spus decât că la sfârșitul discuției telefonice cu președintele Băsescu „am căzut de acord” că n-ar fi bine să fie publicate acele caricaturi în presa românească.

Ce acord să încheie, la telefon, șeful statului cu reprezentantul organizației profesionale private CRP?!…

Dl. Băsescu m-a întrebat ce părere am. I-am spus că ziarul Gândul, care informase primul în legătură cu scandalul caricaturilor, se abținuse de la publicarea lor în pagină pe 31 ian 2005. După care a urmat rugămintea președintelui, adresată, prin mine, Consiliului de Onoare al CRP, dacă ar putea să recomande presei nepublicarea, având în vedere posibilele daune politico-militare și umane care pot afecta România. Am prezentat problema colegilor din Consiliul de Onoare, a fost dezbătută și s-a votat emiterea acestei recomandări către redacții, eu susținând-o și public, la Realitatea Tv. În ultimă instanță, nu a decis nicidecum Băsescu, nici Popescu, nici Consiliul – redacțiile au ales liber ce să facă.  Ev. zilei,  de pildă, deși membru al Consiliului CRP, le-a publicat.

Las la o parte toate referirile la faptul indubitabil că m-a lovit Alzheimerul, că m-am „tâmpit la cap”, că m-am înfrățit cu artista foamei, senatoarea Anghel, sau vreau să mă pun bine cu teroriștii care sunt pe vine și că, în general,  sunt terminat. Cum am mai zis și altă dată, spre deosebire de calomnii, insultele mă lasă rece.

Am vrut doar să vă prezint un florilegiu din opera caricaturilor care populează presa română de azi.

Atitudinea subsemnatului față de libertatea absolută în jurnalism nu e deloc o noutate.

Mi-am dat demisia din CRP când Ev. Zilei a publicat pe prima pagină fotografii explicite, făcute  într-un club de perversiuni sexuale din București, fără a fi măcar atenționată pentru asta conducerea ziarului de către Consiliul de Onoare.

Am protestat vehement în scris când niște reporteri tv s-au dus la ușa unei femei căreia numai ce-i murise soțul într-un accident de avion, i-au dat vestea în premieră și i-au pus camera pe față,  să-i sugă fiecare lacrimă, fiecare privire disperată.

Am protestat vehement când s-a umplut presa de pozele lui Dumitru Tinu în slip, în vreme ce nici nu i se așezase bine pământul pe mormânt.

Am propus CO al CRP avertisment sever pentru trustul Ringier, care publicase în ziarul Libertatea fotografii ale fețelor  cadavrelor însângerate în urma unui accident de muncă, pe de-asupra și alăturat de niște craci și țâțe.

M-am opus din toate puterile ideii că difuzarea unei filmări pe ascuns cu premierul Boc în fundul gol poate fi justificată în vreun fel ca act de presă.

Ani de zile am scris împotriva puroiului OTV, făcut să țâșnească din ecran de „jurnalistul” D. Diaconescu.

Și, dacă mai aveți răbdare, citiți și acest articol pe care l-am publicat atunci, în 6 feb 2006, în Gândul, ca să vedeți că acum nu se putea scoate din mine nici măcar un ciot de Breaking News.

Libertate fără nici un Dumnezeu

6 februarie 2006

„Religia islamică interzice orice reprezentare grafică a profetului Mahomed sau a lui Allah. Am putea reproduce caricaturile respective. Considerăm însă că ele ar jigni o întreagă religie. Nici creștinilor nu le-ar plăcea o caricatură în care Iisus ar aprinde cu mâna lui un rug al Inchiziției. De aceea, ziarul «Gândul» a ales să nu reproducă respectivele caricaturi.” Acest text a apărut în ziarul „Gândul” din 31 ianuarie 2006, primul ziar care a informat publicul românesc în legătură cu scandalul caricaturilor. Dacă ar fi fost să judecăm numai după criteriile libertății presei, senzaționalului, întâietății și tirajului, le-am fi dat pe pagina întâi. Însă fiindcă lucrăm la ziarul numit Gândul ne mai gândim și la altceva. Dacă în presa musulmană ar apărea o caricatură a lui Iisus, nu Inchizitor, asta a fost demult, ci costumat în soldat american care trage de zgardă un musulman îmbrăcat doar cu turbanul, croindu-l în același timp cu un baston Abu Ghraib style, nu am înregistra nici un protest colectiv de proporții, nici o demonstrație de stradă. Caricatura ar putea apărea liniștit și în presa creștină. În societatea occidentală, sacrul este în bună măsură obosit, desuet, invocat mecanic, fără angajare sufletească intensă. De aceea, simbolurile fundamentale ale religiei creștine pot fi batjocorite de voie. E problema noastră, a creștinilor, cu noi înșine. Dar noi locuim într-o casă numită Pământ împreună cu niște oameni de alte religii. Islamul e o religie intensă, afectivă, care poate mișca prin simboluri mari mase de oameni. Caricaturile respective nu-i reprezintă pe Osama bin Laden, pe agresivul președinte al Iranului sau pe teroriștii care ucid oameni în fiecare zi în numele lui Allah – aceștia sunt indivizi  și pot fi obiectul sarcasmului de presă fără ca asta să scoată musulmanii în stradă. Cel caricaturizat ca terorist este însuși profetul Mahomed, simbolul religiei islamice. Așa ceva scoate în stradă nu numai extremiștii, ci și pe musulmanii moderați, jigniți în miezul ființării lor. Asta nu mai e libertatea presei, ci iresponsabilitate agresivă. Cei care o promovează n-au o problemă cu Mahomed sau Allah, ei n-au nici un Dumnezeu. Libertatea fără limite, libertatea unei particule de a se mișca brownian, nu are sens și e distrugătoare. Tocmai anumite restricții asumate rațional dau noimă actului libertății: de ce acoperim cu o bandă neagră ochii copiilor violați când le publicăm fotografiile în ziar? De ce nu dăm chipurile desfigurate ale victimelor accidentelor sau crimelor? Pentru că nu vrem să rănim sufletele celor apropiați lor.

Toate codurile deontologice ale presei interzic exprimările rasiste, xenofobe, antisemite.

Libertatea de expresie care face rău unor oameni nevinovați nu mai e libertate, e prizonierat în temnița senzaționalismului cinic, a tirajului și audienței cu orice preț, în ultimă instanță a goanei după bani. Și mai e ceva: incultura. Ziariștii care pretind acum că vor reproduce desenele „satanice” pentru a „informa” populația sunt în primul rând inculți. Ei nu știu ce înseamnă Islamul, n-au citit un rând din Coran, nu înțeleg sensibilitatea culturală diferită, pentru că, dacă ar ști, ar trebui să încerce să explice românilor toate acestea, în loc să reproducă niște caricaturi tâmpite, riscând să ofenseze gratuit comunitatea musulmană din România cu care conviețuim în bună pace.

Când te duci în Orient și vrei să vizitezi o moschee, te descalți. Nu le spui credincioșilor: știți, la mine acasă nu mă descalț, deci rămân și aici cu pantofii în picioare. Accepți această cutumă, îți reduci libertatea, pentru că vrei să cunoști o altă civilizație și să comunici cu ea. Libertatea „absolută” de ambele părți înseamnă imposibilitatea comunicării. Și când comunicarea lipsește, drumul către neînțelegere, ură și violență este larg deschis. Mă îndoiesc că aceia care anunță acum cu ifose că ei vor reproduce caricaturile au comunicat vreodată cu adevărat, nu cu arabii sau musulmanii, ci cu aproapele lor creștin și român…