Jumătate dintre francezi nu mai vor să fie, din nou, Charlie

Ca să eliminăm din start posibilitatea oricărei speculații, vizavi de poziția subsemnatului față de crimele comise de cei trei islamiști și de complicii lor, la Paris, și, mai mult, vizavi de orice act terorist de pe această planetă, precizez că le denunț și acuz, cu vehemență, în totalitate.

Dincolo de acest fapt, indubitabil, rămâne întrebarea: în ce măsură ne asumăm, fiecare dintre noi, consecințele libertății de exprimare? În ce măsură le dăm dreptul concetățenilor noștri, pe care nu-i cunoaștem, cărora nu le-am văzut vreodată chipul în fotografii, cărora nu le știm pasiunile, și nu ne-am trecut, diminețile, mâna peste creștetul copiilor lor, să se bucure de propria libertate?

Pentru că, dacă un singur om din sute de milioane moare în consecința libertății mele totale de exprimare, împărtășindu-mi sau nu opinia, atunci se cheamă că libertatea mea a trecut de hotarul în care libertatea aproapelui meu, viața sa și a familiei sale ar fi trebuit să se exprime fără opreliști. Se cheamă că eu am creat, pentru ceilalți, consecințe tragice, în virtutea unui principiu democratic – acela al liberei exprimări -, pe care mi l-am adjudecat exclusiv, fără să țin cont de părerile lor, exprimate, la fel de liber, împotriva percepției mele asupra unor teme sociale.

INEDIT Chinezii construiesc cea mai mare turbină eoliană plutitoare din lume, instalată în ape adânci

17:48

ALERTĂ Zeci de kilograme de mâncare stricată la cantina unei școli private de top din București. Unele alimente erau expirate de anul trecut

17:44

Sigur că da – pentru un jurnalist, libertatea de exprimare este esențialmente necesară, dar, niciodată, mai puțin, răspunderea socială.

Se cheamă cenzură renunțarea la a-mi exprima o stare, un gând, o imagine, ce pot avea consecințe imediate, dintre cele mai tragice, asupra cetățeanului obișnuit? Se cheamă lașitate faptul că, renunțând la orgoliul de a-mi folosi dreptul la libertatea de exprimare, până la capăt, protejez vieți, chiar dacă nici pe departe atâtea câte ar trebui?

Pentru că, în cazul caricaturiștilor de la Charlie Hebdo, era limpede că se puteau repeta atacurile teroriste de care, chiar unii dintre ei, mai avuseseră parte – concludent fiind faptul că oamenii au recurs la angajarea unei protecții polițienești.

Sigur că, atacurile armate, crima în sine, nu pot fi justificate în vreu fel, indiferent dacă jurnalistul, artistul, caricaturistul își va fi asumat, sau nu, declarativ, consecințele gesturilor sale.

Tot așa cum, jurnalistul n-ar trebui să uite că, dincolo de principii, trăim într-o societate în care frustrări, religii, sisteme politice și geopolitica, au creat, peste capetele noastre, pericole majore iminente, gata să se exprime, violent, la fiecare pretext.

E o lașitate să luăm în calcul, în contextul acestor realități, cât se poate de reale, că libertatea mea de exprimare, fără limită și fără o autocenzură necesară, rod al bunului simț, ar putea genera motivația unor gesturi teroriste criminale, împotriva semenilor mei?!

Jumătate dintre francezi susțin că nu!