Mitícii de la míticul SRI

Prea multe servicii, prea puțin control. De fapt, în România controlul serviciilor este o glumă proastă. Nu-ți rămâne decât să-l privești o secundă pe Georgian Pop, șeful comisiei parlamentare de control SRI, cum se îneacă și roșește în fața Serviciului, ca să-ți faci o idee despre raportul dintre controlor și controlat. Habar n-am dacă dl. Pop e „acoperit” sau nu. Dar sunt sigur că structura pe care o conduce e „acoperită”. Așa a fost dintotdeauna: parlamentarii care ar fi trebuit să asigure controlul serviciilor au funcționat fără excepție ca agenți de lobby ai respectivelor servicii.

Printr-o retorică inteligentă, promovată prin agenții lor din politică și presă, serviciile și-au schimbat radical în ultimul deceniu imaginea în ochii publicului. Știm că SIE s-a americanizat, devenind partener al structurilor de informații euroatlantice. Știm că SRI s-a înscris în ritmul susținut al luptei anticorupție, furnizând procurorilor DNA interceptările necesare pentru prinderea peștilor mari. Chiar știm? De la cine știm? Președintele Băsescu a avut cam până spre finalul mandatului său un adevărat cult pentru servicii, făcându-le imagine în desele sale intervenții publice. Oficialii americani au lăudat, în mai multe rânduri, reformarea și performanțele serviciilor românești.

În realitate, nu știm nimic despre cât de reformate sunt ele. Tot ce am aflat este mediat de întâlnirea altora cu serviciile. Știm de la alții cât de bune sunt SRI și SIE. Din când în când, câte un civil „care știe și cunoaște” are, la televizor, câte un puseu de tandrețe față de servicii și atunci nu poți să nu ridici din sprâncene și să nu-ți pui întrebări. Poți de pildă să te întrebi dacă nu cumva, în umbra performanțelor DNA, SRI nu a continuat nestingherită, pe lângă furnizarea de „curent” procurorilor, și practica afacerilor subterane care a atins apogeul în primul deceniu de după Revoluție, când vechii securiști „au privatizat” în folosul propriu întreaga economie națională. Poate să-ți fie profund antipatică doamna Elena Udrea, dar nu poți să ignori afirmația gravă că fostul său soț mergea sâmbăta-duminica, la SRI, pentru discuții „ca-ntre bărbați”. Chiar așa? Stupefiant e că doamnei i se par normale astfel de vizite: cum merg alți bărbați duminica la meci, tot așa domnul Cocoș avea etapă la SRI cu domnul Coldea. E adevărat, e fals? Cine să întrebe?

Cine ar avea dreptul să ceară registrul de intrări din sediul SRI și eventual probele video? Nu cumva chiar comisia de control din Parlament? Nu cumva chiar domnul Sebastian Ghiță, controlor în comisie, cel despre care doamna Udrea susține că ar fi fost beneficiarul celor 500.000 de euro pe care Florian Coldea îi cerea de la Dorin Cocoș pentru finanțarea postului România TV? De ce avea dl. Coldea nevoie de o televiziune? SRI făcea anticorupție sau propagandă anticorupție?

La fel poți să te întrebi dacă parteneriatul transatlantic, atât de lăudat de americani, nu a obligat SIE să ia parte la un atentat monstruos contra drepturilor omului. În Statele Unite, unde societatea civilă chiar există, unde congressmenii cunosc separația puterilor în stat și unde presa de investigație investighează, închisorile CIA au devenit un subiect pentru care serviciile sunt obligate să dea explicații. La noi, câteva întrebări sporadice din partea unor ziariști, nici ei prea siguri că vor primi altceva decât uși trântite în nas.

În România, domnul Coldea se investighează pe sine, după care îi va comunica d-lui Pop rezultatul în spatele ușilor închise, urmând ca presa să afle adevărul și să vi-l comunice și dumneavoastră. Întotdeauna adevărul lor. Pentru că în lipsa unei societăți critice și a unor parlamentari onești și curajoși, serviciile ne fac să le credem pe cuvânt că lucrează pentru noi. În acest timp, vilele generalilor înfloresc pe Valea Prahovei, fără ca nimeni să poată controla vreodată proveniența banilor din care sunt făcute.

Am întâlnit destui oameni, fie sinceri, fie interesați, care vorbesc despre SRI ca despre un serviciu mític. Ceva s-a rupt însă în ultimele luni, care au coincis cu schimbarea de regim politic în România. Am văzut cu surprindere un George Maior flecărind ca un mitíc la televizor, pentru prima oară în 9 ani, făcând o criză de nervi în direct și părăsind serviciul. Vedem acum un Florian Coldea acuzat că face afaceri profitabile cu dom” Cocoș, marele vameș al șpăgilor de stat, și „urând-o” de moarte „pe sursa alternativă de informații a președintelui”. Dacă dăm timpul înapoi, vedem un Teodor Meleșcanu părăsind SIE ca să facă parte voluntar dintr-o potlogărie electorală în beneficiul premierului Victor Ponta, totul culminând cu șmecheria votului din diaspora. În fine, derulând filmul, îl vedem pe Traian Băsescu acuzând de jocuri politice și filaje neautorizate, în ultimele săptămâni de mandat, tocmai serviciile pe care le-a crescut ca pe propriii copii. Poate aici e de fapt buba. Ele au crescut în umbra politicienilor-protectori, s-au făcut mari, și-au strâns avere, au devenit stat în stat și acum își doresc bunul cel mai de preț al Securității de altădată: să le știe lumea de frică.

Prin urmare, deschid dezbaterea cu întrebarea-cheie: se poate asigura un control civil „pe bune” asupra serviciilor de informații din România? Cum?