Unde este adevărul în Cazul Rarinca

E greu să accepți, însă, liniștit, înlănțuirea unor decizii, verdicte și hotărâri judecătorești, absolut divergente, compilate, parcă, din scenarii de telenovelă, menită să ne țină cu sufletul la gură. Schimbările abrupte de situație și bombele pe generic nu pot fi apanajul unei justiții coerente și echilibrate.

Foarte mulți români – sigur, până să treacă de zidurile tribunalului, în stradă, multe amănunte importante se pierd, fiind interpretată imaginea de ansamblu – sunt convinși că Marianei Rarinca i s-a făcut o mare nedreptate.

Și, dacă stăm să ne gândim bine, bâlbâiala verdictelor – dat fiind impactul acesteia asupra stării psihice a femeii -, le dă deplină dreptate. Mariana Rarinca a fost supusă unui stres continuu, generat, până la urmă de erori apărute în sistemul judiciar, consecințele acestei situații stârnind o emoție socială puternică, generatoare de neîncredere în deciziile instanțelor.

INEDIT Descoperire-cheie la un castru roman din Oltenia. Olguța Vasilescu ia vălul de pe misterul de acum 1.800 de ani

12:02

EXTERNE Trimisul Special al președintelui SUA, Paolo Zampolli, a aflat de la Daniel Băluță cum va arăta Parcul Donald Trump din Sectorul 4: “Încă o dată, o promisiune îndeplinită”

11:48

Oamenii nu sunt specialiști în drept, unii dintre ei habar n-au ce înseamnă aia „o chichiță avocățească”, o figură de stil, întoarsă din condeiul vreunui apărător sau până unde poate merge fermitatea procurorului care-i cere judecătorului să taie în carne vie.

Ei află mersul lucrurilor de dincolo de zidurile tribunalului, iar ceea ce s-a întâmplat cu Mariana Rarinca i-a făcut să-și pună foarte multe întrebări.

De exemplu, la nivel general, dacă dreptatea, în tribunal, se împarte cinstit, sau depinde de cine cu cine se judecă. Dacă un verdict, odată pronunțat, e bun pronunțat sau poate fi schimbat, la infinit, prin noi și noi căi de atac, până iese „cum se cade”.

Dacă situații și fapte, „irelevanate”, într-o instanță, pot deveni determinante în alta, precum „incompatibilitatea” unei judecătoare din completul care a pronunțat achitarea, despre care procurorul n-a scos o vorbă până la decizia Curții de Apel București.

Sau, altele, în speță: dacă femeia avea, într-adevăr, bani de luat de la familia Stanciu, pentru care lucrase, ani de zile. Și, dacă avea de luat, i-a luat sau nu i-a luat?! Apoi, dacă, cerând banii care i se cuveneau, în disperare de cauză – fiind refuzată -, invocând ajutorul presei, a comis sau nu o faptă de șantaj?

Au fost puse mediile la index sau ele sunt „de încredere” și folosite doar atunci când ne convine?

Măsura arestului preventiv, decisă de judecători – în urma plângerii făcută de șefa ICCJ -, care s-a întins, în acest caz, pe o perioadă de șase luni, deși nu era vorba despre o faptă cu violență și nici despre posibilitatea influențării martorilor, Rarinca fiind trimisă în judecată la mai puțin de o lună de la instituirea arestului preventiv, a creat și ea, ca să spunem așa, suspiciuni rezonabile în percepția românilor.

A fost, astfel, creată impresia unei confruntări între cetățean – apriori considerat vinovat – și sistemul judiciar, care se dovedea a fi mult mai dur și mai scrofulos la datorie în astfel de cazuri, în care „persoana vătămată”, judecătoarea Livia Stanciu, face parte din structuri, în calitate de președintă a ICCJ.

Odată în plus a părut foarte curios ca, în apel, după ce Rarinca primise, în fond, o condamnare de trei ani cu suspendare, să fie achitată, decizie interpretată de mulți români ca fiind cea justă.

Contestația deciziei de achitare, de către DNA, pe motiv că o judecătoare din complet se afla în situație de incompatibilitate – întrucât avusese o discuție intens contradictorie cu șefa ICCJ -, neluată în discuție de procuror până la acest moment, avea să fie la fel de greu de digerat în contextul general, lăsând impresia, mai degrabă, că Livia Stanciu își dorea, cu orice preț, punerea sub acuzare a Marianei Rarinca, fie din răzbunare, fie pentru a îndepărta suspiciunea că ar fi folosit serviciile femeii fără a o recompensa.

Ceea ce s-a și întâmplat vineri, când Curtea de Apel București a decis, în rejudecarea apelului, să mențină sentința Tribunalului București – condamnarea Marianei Rarinca la trei ani de închisoare cu suspendare -, fapt care a generat un nou val de emoție în societate.

Acesta este tabloul general și percepția generată în rândul cetățenilor. Mai trebuie spus că situația, în întregime, a fost speculată și, exacerbat, conotată politic, fapt care a amplificat orgolii și resentimente.

În ultimă instanță, dincolo de percepția generală și de bâlbâielile justiției, referindu-ne, strict, la cazul în speță, dat fiind unele declarații ale Marianei Rarinca, cred că aceasta are și ea partea ei de vină. Chiar dacă nu și-a premeditat, cu minuțiozitate poziția foarte vocală – așa cum susține șefa ICCJ -, Rarinca a dovedit o anume lipsă de discernământ în cazul unora dintre spusele sale.

Iată ce declara procurorul: „Mariana Rarinca a dorit încheierea unui acord de vinovăție în cazul de șantaj, dar acest lucru nu a fost posibil din cauza limitelor mari de pedeapsă pentru această faptă”.

Ce spunea avocatul apărării: „Clienta mea și-a recunoscut și regretat fapta, chiar dacă i-a fost refuzată încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției”.

Și ce susținea Mariana Rarinca: „N-am făcut decât să cer banii pe care Livia Stanciu mi-i datora. Din cauza problemelor familiale și a supărărilor, am pus problema într-un mod necorespunzător, pe care îl regret la acest moment”.

Acestea fiind zise, mai rămân: o concluzie, o întrebare și o constatare.

Suportăm rigorile legii, fie că o cunoaștem sau nu. Întotdeauna există oameni care o cunosc în detaliu.

Dincolo de greșelile ei, Mariana Rarinca avea de primit bani?! Și dacă da, i-a primit?

Până la urmă, Justiția „lucrează” totuși cu oameni, nu cu cifre și statistici.

Apropo! Aceasta putere dă socoteală cuiva de erorile pe care le face?!