Iluzia redistribuirii sărăciei

Forțarea bugetului pe anul viitor cu reduceri consistente de taxe laolaltă cu majorări salariale, chiar și pe fondul reducerii investițiilor statului de la 17 la 13 miliarde de lei înseamnă, în final, că cineva trebuie să plătească. Plata, fie că va fi în kilometri de autostradă care nu vor fi construiți, în comune și sate care nu vor avea, în continuare, acces la apă curentă și canalizare sau direct în bani plătiți băncilor (un deficit bugetar de 2,8% din PIB înseamnă împrumuturi noi de peste 4,5 miliarde de euro), va fi, inevitabil, onorată.

Economia avea nevoie de o relaxare fiscală de anvergură la fel cum, în unele cazuri, salariile din sistemul bugetar nu puteau asigura motivarea necesară intrării în sistem (dând la o parte, măcar ipotetic, posturile date pe criterii politice sau pe nepotisme). Dacă statul poate colecta însă venituri de doar 33% din PIB, cu 11 puncte procentuale sub media UE, pe cât de bună ar fi relaxarea fiscală ea vine, totuși, pe fondul unei slabe colectări, în ciuda rezultatelor mai bune din ultimele luni. Tăiem din venituri care oricum sunt prea mici.

APĂRARE Președintele Nicușor Dan merge la Kiev, la Summitul Ucraina – Europa de Sud-Est

10:39

REACȚIE Sindicaliştii BNS transmit un mesaj parlamentarilor care vor să cumpere arme cu pensiile românilor: „Jos labele de pe bani!”

10:39

Economia nu produce însă suficient, nici administrația nu colectează suficient și nici nu este suficient de bine organizată pentru a livra calitate, nu doar cantitate. Reducerea furtului din bani publici, fenomen pornit sau cel puțin susținut de o parte însemnată a mediului politic, în complicitate cu o parte a administrației și a mediului privat ar însemna un raport preț-performanță mai bun. Până când Justiția, așa cum este ea, va rezolva această problemă însă, bugetul și randamentul investițiilor rămân așa slabe cum sunt.

În timp ce prețurile mai mici la raft, acolo unde întregul lanț sau părți din el au transmis în preț reducerea de taxe, sunt vizibile, la fel ca și majorările de pensii și de salarii, pierderea a circa 56 de euro, în medie (prin transferarea a doar 5,5% din contribuțiile de pensii de stat, în loc de 6%, pentru cei 3,7 milioane de contribuitori activi la sistemul de pensii private obligatorii – pilonul II) nu este la fel de vizibilă. Pierderile și lipsa de eficiență a companiilor deținute de stat, de la „surorile” CFR la falimentara TVR nu sunt nici ele la fel de vizibile.

CFR Marfă, Poșta Română și Oltchim reprezintă doar trei exemple de companii pentru care salvarea nu a venit nici sub forma privatizării, nici sub forma rentabilizării din bani publici, dacă tot sunt „ale tuturor”. Aceste lucruri sunt însă mult mai puțin vizibile (cu excepția miilor de persoane care au rămas fără loc de muncă la Oltchim) pentru publicul larg.

Este aproape imposibil de ales între autostrăzi și salarii pentru învățători, între apă curentă și un punct de TVA mai puțin pe factură. Este normal însă, necesar chiar, să existe priorități. Cum guvernele de până acum (cu excepția notabilă a guvernelor Boc) au preferat de fiecare dată salariile, pensiile și subvențiile și au fost răsplătite, aproape de fiecare dată, cu voturi, înseamnă că, în final, acestea sunt prioritățile societății, puse în aplicare de către reprezentanții ei.

Iluzia cu care prea mulți trăiesc în România de ani buni este că banii publici trebuie redistribuiți direct cetățenilor, că bugetul reprezintă o simplă pușculiță, nu cel mai important instrument de dezvoltare economică a societății. Este o strategie falimentară pe termen lung. Banii publici trebuie investiți în economie (de la infrastructură la servicii publice) pentru a permite și apoi pentru a încuraja mediul privat să producă mai mult. Redistribuirea sărăciei nu ne ajută să avem mai mult iar bunăstarea nu se măsoară doar în bani. Rămâne doar să ne convingem pe noi de asta, înainte de a-i convinge pe politicieni.