Cum am ajuns niște analfabeți

O simplă încercare – câți o injură acum pe Simona Halep că a pierdut în primul tur la Australian Open, fără să știe ce înseamnă respect față de munca altuia? Cât de ușor ne dăm cu părerea despre familia românilor din Norvegia și îi judecăm, fără să știm mai nimic despre situația lor reală? Cât de repede se plictisește societatea noastră de orice și oricine, în general, și cât de puțin durează de la a idolatriza la a defăima, de la a transforma o statuie de om în nisip? De câte ori îi facem pe alții să sufere, doar pentru că nu știm ce să facem cu pionezele din creier și acele din suflet?

Eram prea mic ca să știu ce trebuie să fac și prea mare ca să mă plâng. Timid, tăcut, trecător pentru toți cei din clasă și din școală. Nu am facut multe, și din cele bune și din cele rele, dintre cele care se spun în cărți și povestirile altora că se intâmplă în școală. Târziu, dar nu tardiv, am aflat că așa trebuia sa fie. Au fost momente sau lipsa lor, care mi-au asfaltat un drum. Cel personal. Ca orice drum românesc, totuși, cu unele gropi.

FLASH NEWS Petre Mihai Băcanu desființează lovitura de stat a lui Călin Georgescu: „Douăzeci de inși, cu două mașini, veneau spre București chipurile să dea jos guvernul”

14:35

FLASH NEWS RA-APPS, obligată să publice lista imobilelor din dotare cât și numele celor care le dețin

14:33

Eram prea adolescent ca să învăț și prea puști ca să nu mă distrez. Nu mi-au placut absolut deloc chimia și economia. La engleză și germană era ca și cum n-aveam profesori, la română s-au schimbat profesorii de la an la an, iar la matematică, profu”, care ne era și diriginte, ne educa dându-ne castane.

În ambele perioade, am stat nedormit multe nopți, pentru a mă gândi la ce se va inâmpla cu mine dacă acea Ea de atunci, nu-mi va răspunde la ‘bună, ce mai faci?”. În ambele curți, și de școală, și de liceu, am trecut încordat de sute de ori sperând să nu se ia de mine gașca ălora mai mari.

Dar, cel mai important și mai însemnat, în niciuna dintre perioade, nicio materie, niciun curs, niciun profesor nu mă învațau despre viața reală, despre oameni.

Daca priviți acum in urmă, nu-i așa că v-ar fi plăcut ca unele dintre ore, dintre cursuri, să fie despre cu totul altceva decât despre ce ați fost obligați să învățați la școală, în liceu?

Eu cred într-o materie care să învețe despre inteligența emoțională, despre logica emoțiilor, despre igiena psihică și emoțională. Cum reacționăm la inadaptabilitate, la eșecuri, respingeri, conflicte, dezamăgiri, frustrări, complexe care se transformă în fobii și ne „desenează” cursul vieții.

Este mai folositor și mai sanatos să învățăm de mici cum să nu „hrănim” o dezamăgire, cum să nu ne creăm, involuntar, un complex de inferioritate, cum să tolerăm și să fim tolerați, cum să ne respectăm pe noi inșine și pe cei care fac ceva din pasiune, chiar dacă nu ințelegem de ce fac asta, cum să „citim” printre rânduri când un om este la pământ, în depresie și trebuie ajutat. Și multe altele, la fel de importante pentru o lume civilizată.

Este inevitabil ca în școală sau liceu să nu simți că Pământul este o prăpastie, atunci când fata pe care o placi merge cu altcineva de mână sau când un profesor te face de râs în fața celorlalți, doar pentru că poate.

La vârsta la care ești în creștere și devoltare a personalitații, mi se pare că este obligatoriu să fii îndrumat cum să îți gestionezi sentimentele, pornirile, reacțiile, ca, atunci când vei fi mai mare, să nu ajungi în mijlocul societății plin de complexe și frustrări, pe care să le reverși asupra celorlalți. Este vorba despre o poluare, la fel ca fumatul sau claxonatul isteric, doar că una psihologică.

Suntem analfabeți, din punct de vedere rațional și emoțional. Viața ne-a învățat să ne descurcăm, dar câți învățăm ce este viața, de fapt?

Cei mai mulți dintre noi ne dăm profesori pentru restul lumii, dar suntem propriii noștri repetenți.

Daca vrei sa-i urmaresti activitatea lui Cornel Ilie, poti da ‘follow” la pagina https://www.facebook.com/cornel.ilie.54