Begu i-a răspuns, astăzi, necruțător, Simonei

Nu mi-am propus asta și, sincer, într-un fel mă și mir de mine însumi. Precum preferata lui Ponta – surda din horă.

Mă rup greu de „investițiile” mele emoțional-subiective. Am cunoscut oameni, mai mult sau mai puțin dotați pe felia lor de viață și activitate, care, odată ce m-au cucerit cu o vorbă, o frază, un gest, un dribling, un lung de linie sau o dovadă de bun-simț, sunt în stare să-i port în mine până la capăt. Indiferent de greșelile lor ulterioare…

Cu Halep a fost ca un scurt circuit. „S-a luat” curentul, pur și simplu.

Până la Madrid, exultam când câștiga; când pierdea, eram bolnav, cu tablou clinic: tahicardie, insomnii, tot tacâmul. Retrăiam stări pe care, de-a lungul timpului, doar Ilie Năstase, Dobrin, Patzaichin, Naționala de fotbal și Rapidul mi le-au mai declanșat.

FLASH NEWS Chipul fotbalistului norvegian Haaland, pe sute de pachete de cocaină confiscate de poliție la granița dintre Ecuador și Columbia

13:13

DESCOPERIRI Descoperire importantă într-un sit din România. Neanderthalienii aveau o tehnologie mai avansată decât se credea

13:07

Și, ca să vezi, dintr-odată, clanc, heblul!

Mulți au fost cu Halep, cât i-a mers bine în circuit. Le potența „mândria de a fi român”. Apoi, când au ajuns-o oboseala, epuizarea, teama, deziluzia, jumătate, dacă nu și mai bine dintre ei, i-au pus joarda pe cocoașă: că nu știe, că nu poate, că-i un foc de paie, că s-a fâsâit, că „așa suntem noi, românii, ghinioniști”, „că la omul sărac, nici boii nu trag”!

Mă rog, tot potpuriul de jelanii și bocete din repertoriul național.

Eu, nu! Am continuat să cred în forța ei, tot așa cum am crezut în forța Rapidului, după catastrofa cu Arieșul Turda; sau în forța morală a lui Gicu Dobrin, după ambiția lui Angelo Niculescu, de la „Mexico 70″, când ne-a refuzat, nouă, tuturor, bucuria de a arăta lumii cum joacă fotbal un briliant adevărat; sau în forța lui Patzaichin, la Munchen 72, după ce i s-a rupt pagaia la startul cursei

Am crezut în ei toți.

Până în momentul în care, din motive care nu mai țin de oboseală, stres, nervozitate, ci de caracter, pur și simplu, Simona Halep a atacat-o, exagerat, pe Irina Begu, adversara ei din sfertul de la Madrid.

De ce?! Pentru că Irina ar fi comunicat cu antrenorul său, aflat în tribună, gest nepermis de regulament. Și, dacă până atunci, n-am dat importanță acestei situații, de atunci încoace, am devenit foarte atent. (Ba, cred că de la incidentul cu pricina, chiar și cameramanii au devenit, la rându-le, mai atenți, aducându-ne în prim plan reacții similare ale altor antrenori).

Credeți că Simona a mai reacționat așa, în celelalte cazuri? Eu n-am remarcat. Tot așa cum n-am remarcat să fi cerut, vreodată, antrenorilor ei, să tacă, în împrejurări similare.

Lasă situația penibilă de a face circ, într-un meci pe care două românce îl disputau într-un sfert de finală, la Madrid, în fața unei lumi întregi. Lasă lipsa de colegialitate față de o colegă din echipa de Fed Cup a României. Lasă dorința de a aplica, neabătut, regulamentul, doar atunci când ai în față o româncă.

Dar ceea ce a ars, violent, pelicula, atunci când mi s-a tăiat filmul, a fost explozia orbitoare a unei colosale și arogante nedreptăți, rostite la adresa Irinei Begu, cu zâmbetul pe buze: „A luat un set?! Nu-i o problemă. I l-am făcut eu cadou de Paște, ce să zic?!”.

Dacă atacul lui Halep m-a umilit, răspunsul lui Begu mi-a mai redat, totuși, ceva, din „mândria de a fi român”.

P.S. Ieri, la Roma, Simona a fost trimisă acasă, din păcate, după un singur meci. Astăzi, după două, Irina a ajuns în sferturi.

Niște cadouri de Paști, ce să zicem…

PENTRU COMENTARII VĂ AȘTEPT PE PAGINA DE FACEBOOK – MARIAN SULTĂNOIU