Oasele albe care dor. De ce ministrul român de Externe e obligat să dea explicații pentru descoperirea unei gropi comune în Rusia

Filmul lui de Sica e un tribut adus celor 82.000 de italieni morți în Rusia, în al doilea război mondial. Jumătate dintre ei au murit în lagărele de prizonieri, uneori în aceleași încăperi sordide pe care le împărțeau cu soldații români care și-au lăsat și ei oasele albe și goale în pustiile Rusiei. 281.000 de români au pierit pe frontul de Est. Mulți dintre ei zac și acum în gropi fără cruci, neștiuți de nimeni, dar plânși în țară de părinții, frații sau copiii lor care i-au așteptat zeci de ani în zadar să mai intre o dată în curtea casei.

În cartea sa, „Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică”, profesorul Radu Mărculescu, trecut la propriu în lumea drepților în 2011, la 96 de ani, povestește momentul întoarcerii în țară după 9 ani de prizonierat la Oranki, Usciora sau Monastârka, în cele mai infernale locuri inventate de om pentru distrugerea omului:

FLASH NEWSRogobete pregătește schimbări pentru femeile diagnosticate cu cancer de sân. Ce proceduri ar putea fi decontate

21:35

FLASH NEWSMotivul pentru care toate zborurile din Statele Unite au fost suspendate timp de patru ore. Un fir de cupru vechi a dat peste cap mii de curse aeriene

21:01

„În sfârșit, intrai, urcai treptele terasei și, când să apăs pe butonul soneriei, ușa se deschide brusc, ca și când cineva ar fi pândit în spatele ei, și..nu se poate…Cum? Bătrânica asta, puțin adusă, parcă micșorată, plăpândă, albită și cu o boare de lacrimi pe gene să fie mama mea? O comparai cu cea pe care o lăsasem la plecare: o femeie în putere, dreaptă, fermă, stăpână pe sine…În imaginea de acum a mamei, am avut viziunea prăbușirii, sub loviturile cumplite ale veacului și ale nemiloasei noastre istorii, a întregii noastre lumi de altădată. Am strâns-o la piept cu putere, am îmbrățișat-o îndelung, dar mi-am oprit la timp lacrima ce-mi forța nodul din gât. „Mult ai mai lipsit, mamă! Inuman de mult, îmi spuse, privindu-mă lung și ștergându-și ochii. Dar acum, că te văd, sunt fericită”.

Era 1951, anul în care italienii își căutau dispăruții din Rusia, însă românii nu aveau acest drept. Din voința regimului bolșevic instaurat după 1944, războiul împotriva URSS nu a existat, a fost șters din istoria Republicii Populare Romîne, și prin urmare nici morții și dispăruții lor nu mai existau. Cei întorși – mutilați fizic și psihic de ororile trăite – erau niște fantome vii, proscriși care luptaseră cu arma în mână împotriva „prietenilor sovietici”.
România comunistă a ales să îndese în malaxorul uitării carnea și oasele sutelor de mii de tineri duși cu forța dincolo de Nistru. Cărțile de istorie nu conțineau o frază despre morții români de la Stalingrad sau din Crimeea. Tendința a continuat și după 1989 și, mai revoltător, este întreținută și de tehnocrații aflați acum la guvernare.

Din nefericire pentru ei, undeva în cernoziomul rus, țăndările acelea de oase încă există. Carnea a putrezit, dar ciolanele albe de Ioni, Mihai, Constantini încă așteaptă ziua dezvelirii tainei morții lor. Joi, presa italiană a anunțat descoperirea unei gropi comune, la periferia orașului Kirov (800 de kilometri nord-est de Moscova), în care se află între 15.000 și 20.000 de schelete de soldați morți în primele luni ale anului 1943. Din primele cercetări, au fost stabilite naționalitățile victimelor. Sunt italieni, germani, unguri și români.

Kirov a fost punctul terminus pentru multe marșuri ale morții, prin zăpadă, ger, foamete, sete. Cei prăbușiți și rămași în urmă erau miruiți cu un glonț în frunte de santinelele sovietice. Supraviețuitorii epuizați de marșul prin viscol erau înghesuiți în bou-vagoane tencuite de gheață. În cartea „Sacrificiu în stepă”, Adolfo Tosello, un vânător de munte italian luat prizonier, povestește experiența drumului spre lagărul Piniug, de lângă Kirov, orașul lângă care a fost făcută recenta descoperire macabră. La îmbarcare, în vagonul său erau 70 de oameni. La sosire, jumătate erau morți:

„După o vreme, nimeni nu le mai dădea atenție celor care mureau. Supraviețuitorii spuneau: „A murit ăla”. Îl luam și îl puneam pe grămada de cadavre adunată într-un colț, la fel cum arunci gunoiul. Încercam să le aflăm numele, să le salvăm plăcuțele cu nume, dar apoi în lagăr autoritățile ne-au percheziționat și ne-au luat tot. Numele scrise pe o bucată de hârtie și plăcuțele de identitate au dispărut”.

Radu Mărculescu scrie și el despre înghesuiala, mizeria, păduchii, peștele sărat (siliotka) și pesmeții uscați (suhari) din vagoanele pentru animale cu care au fost transportați săptămâni de-a rândul. Și mai scrie despre moarte: „Evada aproape în fiecare noapte câte unul din vagonul realității, lăsându-și zălog trupul stors de suferință. (…) Apoi, la vreo stație oarecare, se deschidea ușa și în dreptul ei apărea convoierul întrebând câți oameni au murit as”noapte. „Unu”, răspundea corul… „Malo (puțin), replica acesta dojenitor. În vagonul alăturat au murit cinci”, ne spunea el cu tonul unei provocări la o întrecere socialistă: care din vagoane să dea cea mai mare producție de morți pe noapte”.

Morții din aceste vagoane erau aruncați la sosire în gropi comune. La fel se întâmpla și cu cei secerați ulterior în lagăre, de inaniție și de boli. Ce au găsit cercetării ruși la periferia orașului Kirov este doar o mică parte din rămășițele trecerii prin iad a aproape un milion de de oameni, cândva, acum 73 de ani.
Infernul a trecut, ignoranța a rămas, însă, la fel. Gianfranco Simonit, cercetătorul italian alertat de descoperire de o asociația maghiară, a declarat că Ambasada Italiei din Rusia a fost informată despre descoperire în luna iunie, la fel și reprezentanțele diplomatice ale Germaniei, Ungariei și României.
Publicarea acestei informații pe site-ul Ministerului de Externe ar fi interesat direct sute de mii de români. Zeci de mii de soldați dați dispăruți pe frontul de Est nu au nici acum un mormânt, iar numele lor sunt pomenite duminica în biserici de copiii lor sau de nepoți. Unii dintre ei au fost înghițiți de groapa hapsână de lângă Kirov, iar viziunea magică a regizorului italian Vittorio de Sica i-a transformat în flori ale soarelui.

Pentru toate experiențele traumatizante descrise mai sus, Ministerul de Externe era dator să informeze publicul despre descoperirea macabră. De asemenea, era obligat să întreprindă o acțiune de centralizare a numelor soldaților rămași dispăruți acum peste șapte decenii, în încercarea de a le contacta urmașii.

Deocamdată, românii au aflat știrea de la alții, ca de obicei.

Actualul ministru de Externe,Lazăr Comănescu, a fost diplomat și în România comunistă care și-a negat o bucată de istorie.

Unele obiceiuri pur și simplu nu dispar niciodată.