Prieteni cu Israelul, dar mai prieteni cu palestinienii

Abdullah al II-lea este, deocamdată, singurul lider arab din zonă care s-a întâlnit personal cu președintele Trump. S-a întâmplat la începutul lui februarie, pentru mai puțin de o oră, în marja Micului Dejun cu Rugăciune (unde Președintele a rostit celebrele cuvinte „Nu trebuie să încetăm să Îi cerem lui Dumnezeu înțelepciune pentru a sluji publicului conform voii Sale”; președintele Americii așteaptă încă să i se îndeplinească ruga).

Monarhul iordanian n-a întreprins atunci călătoria la Washington doar din spirit competițional (șefii statelor arabe se întrec în a-l gratula pe Donald J. Trump). S-a dus, ca aliat al Statelor Unite, să accentueze un mesaj extrem de important al liderilor din regiune (cei pe care i-a invocat cu hiperoptimism Netanyahu, la conferința de presă din 15 februarie), mesaj care ajunsese deja, prin varii canale, la Casa Albă: mutarea ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim – promisiune pe care o făcuse Trump în campanie, în repetate rânduri și tam-tamul novicelui, angajându-se ferm că va fi primul demers al mandatului său – ar fi o mare greșeală. Pentru vecinii Israelului (mai apropiați și mai îndepărtați, sunniți sau șiiți) ar fi însemnat renunțarea oficială la soluția a două state, prin urmare la crearea unui stat palestinian.

La întâlnirea de astăzi, Abdullah al II-lea și Al-Sisi (primul conducător arab care l-a felicitat telefonic pe Trump, după instalarea la Casa Albă, cu care președintele american a constatat imediat că are „o chimie specială”) au subliniat același lucru – o altă soluție decât aceea a două state e periculoasă pentru Orientul Mijlociu.

Primit cu obișnuitele onoruri la Palatul Al-Ittihadiya („Unirii”), regele Iordaniei și-a armonizat pozițiile cu președintele Egiptului, în vederea summitului Ligii Arabe, pe țara sa îl va găzdui în martie. Conflictul sunnito-șiit din Orientul Mijlociu va fi, probabil, unul dintre subiectele fierbinți.

Urmărind astăzi ceremoniile de la Al-Ittihadiya (reședință oficială construită de președintele Mubarak, într-un fost hotel de lux), mi-au venit în minte imaginile Primăverii Arabe, din ianuarie 2011. Palatul – încojurat de o mare de oameni care cereau demisia președintelui și tancurile care apărau palatul cu tunurile îndreptate spre ziduri, nu spre mulțime, fiindcă ofițerii superiori juraseră că nu vor trage niciodată în „mărețul popor egiptean”.

În primăvara aceea, regele Abdullah al II-lea a scăpat ca prin urechile acului să fie măturat de revolte.

Le-or fi egiptenii și iordanienii „prieteni” Israelului – cum îl încredința Netanyahu pe Trump – dar mai prieteni sunt cu palestinienii.