Războiul – calea pe care a ales-o Dumnezeu să-i învețe pe americani geografie

Lucrurile devin din ce în ce mai complicate. Președintele Donald J. Trump a lansat atacul asupra bazei aeriene de la Shayrat fără acordul ONU și fără aprobarea propriului Congres. (Se mai discută în contradictoriu dacă ar fi avut nevoie sau nu de aprobarea Congresului). Oricum, răspunsul său la atrocele atac chimic al armatei siriene de la Khan Shaykhun (a se vedea și declarația patetic-elegiacă de motivare a operațiunii) pare a fi mai curând o reacție emoțională decât una rece-strategică. Faptul că loviturile aeriene de azi-noapte au fost menite să descurajeze regimul de la Damasc de a mai folosi arme chimice împotriva civililor – cum a declarat imediat purtătorul de cuvânt al Pentagonului – și că depinde doar de conduita lui al-Assad dacă atacurile vor continua întărește ideea că a fost un demers singular.

Cele 59 de rachete de croazieră au dat cu totul peste cap ceea  ce părea a fi politica americană în regiune, cum fusese exprimată la cel mai înalt nivel (Secretarul de Stat, ambasadorul la ONU, purtătorul de cuvânt al Casei Albe), în declarațiile implicite, din urmă cu doar câteva zile, de acceptare a lui Bashar al-Assad și de mutare a problemei siriene în planul doi.

OPINIE Nicușor Dan, articol publicat pe un site conservator din SUA, la a 250-a aniversare a Americii: „Parteneriatul dintre ţările noastre trebuie consolidat”

09:05

EXCLUSIV „Şoşocarul” devenit „bolojenist” explică pentru Gândul cum l-a racolat Bolojan: „Dacă sunt bun, au nevoie să facem treabă”

09:00

Pe de altă parte, rămâne, în continuare, un mister gestul dement, sinucigaș al președintelui Siriei, care – înainte de a arunca arme chimice asupra propriei populații – se afla în cea mai bună poziție politico-diplomatică de la începutul războiului, în urmă cu șase ani.

Când a ordonat acțiunea armată împotriva Siriei, președintele Statelor Unite îl avea alături, în vizită, pe președintele Chinei. Unii analiști afirmă că atacul împotriva Siriei a fost (și) o atenționare pentru Xi Jinping (China e, într-un fel, asemenea Rusiei în ce privește Siria – un garant pentru Coreea de Nord în fața comunității internaționale). Oricum, președintele Xi a fost pus într-o situație delicată, știut fiind că, în Consiliul de Securitate al ONU, a secondat Rusia până în ultimul moment în veto-ul împotriva sancțiunilor la adresa Siriei.

Întrebarea fundamentală, în acest moment, este ce va întreprinde Rusia (comunicatele oficiale, propagandistice, sunt mai ales pentru uz intern). Cum îi va răspunde Putin lui Trump și, mai ales, unde.  Măsurile de retorsiune – dacă vor exista, în viitorul previzibil – vor viza zona Mării Negre? Ar fi, pentru noi, varianta cea mai proastă.