Cât timp va mai dori Putin să aplaneze ciocnirile israeliano-siriano-iraniene?

Cel mai recent conflict se află acum în faza în care toate părțile își clamează victoria.

După incidentele israeliano-siriano-iranian din 10 februarie, rămăseseră în suspensie două întrebări esențiale.

La a doua întrebare, presa din Israel a oferit răspunsul: președintele Putin și premierul Netanyahu au purtat convorbirea telefonică după cel de-al doilea asalt al aviației israeliene, înaintea unui al treilea care fusese preconizat. Discuția celor doi a fost extrem de tensionată, ni se spune, dar a avut ca urmare calmarea situației. De câte ori va mai dori Țarul de la Kremlin – care are controlul în Orientul Mijlociu – să aplaneze lucrurile?

Ciudat e că, în lapidarul comunicat, Serghei Lavrov, șeful diplomației ruse, n-a amintit nimic despre drona iraniană care israelienii spun că ar fi declanșat conflictul. Analiști militari din zonă au mers până într-acolo încât au îmbrățișat punctul de vedere al regimului de la Tehran: n-a existat nici o dronă.

În media arabă, cea mai verosimilă variantă (între numeroase altele fanteziste) despre ceea ce s-a petrecut e aceea că isralienii ar fi căzut într-o capcană. Pe scurt, s-a ales ziua de 10 februarie, pentru că la Tehran se aniversau 39 de ani de la victoria Revoluției Islamice, iar aproximativ 15.000 de soldați sirieni (inclusiv unități speciale iraniene și ale Hizballah, se eliberaseră după ce reușiseră să curețe un teritoriu de 1.200 kilometri pătrați de luptătorii autointitulatului Stat Islamic). Sistemul sirian de apărare antiaeriană a fost pus în alertă maximă, apoi i s-a dat drumul dronei, ca să atragă răspunsul israelian și să-și câștige trofeul, acel F-16I, pentru a demonstra că puterea de la Ierusalim nu mai e deloc invulnerabilă, augmentând acțiunea cu amenințările liderului Hizballah, Hassan Nasrallah, care cu emfaza-i binecunoscută a declarat că aliații (Siria, Hizballah și Iranul care stă în spatele amândorura) e gata de război și va deschide un nou front de luptă, de la Naqura până la Înălțimile Golan, adică din sudul Libanului în sudul Siriei, clamând „o nouă eră strategică”.

Nu trebuie uitat însă că războiul din Siria nu s-a sfârșit. Pe de altă parte, cum îi mărturisea analistului Ben Caspit un înalt oficial al Tzahal, „Assad știe că, în ciuda tuturor lucrurilor, e încă vulnerabil, iar Israelul nu e o coaliție oarecare de bande rebele de amatori. N-avem nici o intenție de a ceda și nici o intenție de a a permite Iranului să se stabilească în Siria sau să-și pună la punct rachetele și proiectele de rachete. Punct!”.

Adevărata problemă a premierului Netanyahu pare a fi – paradoxal, având în vedere relația de frăție cu președintele Donald J. Trump – tocmai umbrela americană. Politica incoerentă a președintelui Statelor Unite în Orientul Mijlociu, iscă temerea că umbrela s-ar putea să nu se deschidă la timp.

Apropo, Rex Tillerson întreprinde zilele acestea un nou turneu în Orientul Mijlociu (Iordania, Turcia, Egipt, Kuweit, Liban), care ocolește Ierusalimul.