Fericitul Hamlet de peste Tibru

„Obosit de iubire” – cu aceste trei cuvinte l-a definit Sfântul Ioan Paul al II-lea pe Fericitul Paul al VI-lea căruia, după slujirea de 33 de zile a Papei Ioan Paul Întâiul, i-a urmat în tronul arhieresc. De altfel, chiar cel de-al doilea nume, Paul, și l-a ales în memoria Fericitului care foarte curând va fi canonizat.

A fost numit „Hamletul de peste Tibru” fiindcă își problematiza îndelung fiecare decizie.

Pontificatul său de 15 ani a fost al celui mai frământat Papă din istorie.

Sfințenia sa a fost (cum a mărturisit în urmă cu câțiva ani omul care îl cunoaște cel mai bine, postulatorul cauzei sale, părintele Antonio Marrazzo) una discretă, „trăită lăuntric”. Reflectase, la doar trei ani după întronizare, pe 1 septembrie 1966, la mormântul lui Celestin I, asupra spuselor acelui papă adus din sihăstrie și care s-a retras din Scaun: „Dorința de a conduce, obsesia puterii e, la orice nivel, o formă a nebuniei. Devorează sufletul, îl tulbură, îl impinge la falsitate. Chiar dacă dorești puterea , mai ales dacă dorești puterea . Ispita puterii e capcana cea mai diabolică pentru om, dacă Satana a îndrăznit să i-o propună chiar lui Cristos. Cu El n-a reușit, a reușit însă cu cei care Îi țin locul pe pământ”.

EXCLUSIVPrincipalul rival al lui Bolojan din PNL acuză o campanie de atacuri online după ce și-a anunțat candidatura la șefia partidului. „Cine plătește aceste conturi fictive?”

00:13

EMISIUNILIVE VIDEO finala Asia Express 2026 | Lovitură de teatru: Cine a câștigat, de fapt, marele premiu de 30.000€ oferit de Antena 1

00:02

Când, la 6 august 1978, a adormit în Domnul „obosit de iubire”, se întorsese de ceva timp (decupându-se parcă din prezent) la pluralul majestății, pe care îl abandonase când și-a donat spectaculoasa tiară.

Giovanni Batista Montini, după numele de mirean, e continuatorul aggiornamento-ului,  ducând la bun sfârșit Conciliul Vatican II .

El e Suveranul Pontif care, în ianuarie 1964, împreună cu Patriarhul Ecumenic Atenagoras a făcut gestul-simbol al ecumenismului, ridicând anatemele reciproce, pe care Biserica de Apus și Biserica de Răsărit și le aruncaseră în 1054, și dându-și îmbrățișarea frățească.

A pornit un proces curajos de reformare a Curiei. Specialist în drept canonic, a fost unul dintre cei mai cultivați pontifi.  

A fost primul Papă care a pășit în afara Europei, ajungând în 1965 până la tribuna Adunării Generale a ONU, de unde și-a rostit memorabilul discurs despre pace și cultul omului – această din urmă sintagmă a stârnit controverse violente, cum au stârnit multe dintre declarațiile sale a căror profunzime deconcerta. Cum e, de pildă, celebra zicere despre Fumul Satanei care „a pătruns în Templul lui Dumnezeu printr-o fisură” sau afirmația „Biserica se rănește singură”, trecând „prin schimbările și degradările lumii, cu zel conformist, aproape inovativ”.

I s-au reproșat nedrept de multe, cele mai multe și le-a reproșat el însuși. Marele teolog elvețian  Hans Urs von Balthasar remarca faptul că Papa Paul al VI-lea ar fi putut schimba lumea, dacă n-ar fi fost înghițit de istorie. Asta și este esența sfințeniei montiniene – a ars până la capăt pe rugul îndoielilor sale.

… De ce scriu despre Papa Paul al VI-lea? Cui folosește, când doamna Vasilica n-are imunoglobină, când președintele tuturor românilor se bate cu niște penali? Măcar și pentru această frază: „Cineva ar trebui să ne atragă atenția, chiar de la începutul vieții noastre, că suntem pe moarte”.