Răspunderea președintelui Iohannis

Putem porni discuția de la următorul fapt: multe persoane cu expertiză judiciară – miniștri, analiști, magistrați, constituționaliști – au opinat că, prin decizia luată, CCR și-a depășit atribuțiunile. Și unde să verificăm adevărul acestor spuse, dacă nu în Biblia democrației românești – Constituția.

Iată ce spune/propovăduiește ea, la Titlul V – Curtea Constituțională:

Structura – Art. 142, (1): Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției. (2) Curtea Constituțională se compune din nouă judecători, numiți pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.

Atribuții – Art. 146, (e) Soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

Deciziile CCR – Art. 147, (4) Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

În consecință, în această primă problemă, există trei certitudini – CCR este garantul supremației Constituției; judecătorii CCR sunt numiți pentru un mandat de nouă ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit; de la data publicării, deciziile CCR sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor – și o relativă ambiguitate: soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice.

În ce fel/cum/la ce mod le soluționează, povestea nu spune, dar, coroborând cu prima certitudine (CCR este garantul supremației Constituției), putem trage concluzia că le soluționează în așa fel încât să garanteze/să nu schimbe/să nu afecteze supremația Constituției. Pe scurt, să nu aducă acesteia modificări/adăugiri ad hoc, prin interpretări subiective/conjuncturale, care să schimbe, în principal, „spiritul legii”, lăsând, nu-i așa, „litera” la locul ei.

Astfel, cei care constată în cazul de față depășirea atribuțiunilor de către CCR, găsesc un suport în textul Constituției.

Iar problema, abia de aici începe.

Este normal/moral/constituțional, de vreme ce Curtea e în defect structural și și-a mai și depășit atribuțiunile, ca președintele să dea curs hotărârilor acestei instituții?!

Ei bine, deși pare nedrept/neverosimil, în opinia mea, răspunsul este da. De ce da?! Pentru că, dacă nici președintele nu ar mai ține cont de prevederile Constituției – care stipulează, în clar, că „de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile CCR sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor” -, urmat de celelalte instituții ale statului, de organisme și reprezentanți ai Justiției, de majoritatea societății civile (toți aceștia nemulțumiți fiind, la rândul lor, de ultima decizie a Curții), statul român și-ar pierde reperele unui stat de drept.

Pentru că, dacă nimeni nu mai respectă nimic într-un stat, acela nu mai poate fi un stat de drept, ci unul în haos.

Și mai cred că instituțiile unui stat de drept care au greșit/greșesc dar există, fiind funcționale (păstrând astfel osatura societății democratice), pot fi reparate/îndreptate/reorganizate pe principii desprinse de interesul politic, gregar. Pentru că de aici pleacă totul.

Cred, astfel, că singura decizie, necesară în aceste condiții, a președintelui Iohannis, este aceea de a nu respinge, declarativ, decizia CCR.

E posibil ca, parte a judecătorilor Curții, înțelegând postura în care se află, astăzi, instituția, din cauza problemele existente în propria structură, precum și din cauza depășirii atribuțiunilor sale în luarea deciziilor, să fi sperat la un refuz prezidențial, tranșant, gest care ar fi declanșat un scandal fără precedent, fluturând ca o perdea de fum peste toate relele momentului.

Graba cu care CCR a informat Comisia de la Veneția, despre „presiunile la care este supusă” – înainte chiar de a-și redacta și prezenta motivarea, și înaintea formulării vreunui răspuns din partea președintelui -, acțiune, fără îndoială, intempestivă, duce cu gândul la o astfel de strategie.

În consecință, instituțiile statului de drept pot greși. Esențial este ca oamenii de decizie din stat să nu ducă, în spirală, greșelile repetate, pe „cele mai înalte culmi de civilizație și progres”.

Mai bine le păstrează în funcție pentru a le putea drege. Fără ele, democrația nu mai există, iar ca să mai poți repara ceva, dincolo de democrație, nici vorbă.