De ce NU este România un stat social

Sentimentul acesta a ajuns atât de puternic, încât, săptămânile trecute, în Parlament a fost aprobată o lege care elimină ajutorul social pentru cei care refuză primul job care li se oferă. Nu contează dacă jobul este la 1.000 de km de casă sau pe lună.

Degeaba au fost voci raționale care au arătat că acest lucru nu va ajuta piața muncii în suferință, dar va face viața celor mai săraci dintre noi imposibilă și-i va îndatora și mai mult față de baronii locali, pentru că, asupra lor, va plana și mai apăsat amenințarea de a-și pierde ajutorul social, dacă nu fac ce le cere mai marele primăriei sau al partidului local.

Datele statistice, publicate luni de Institutul Național de Statistică, arată cât de fals este sentimentul că România ar fi un „stat social” de care beneficiază cohorte de leneși, cu complicitatea factorului politic.

REACȚIE Vicepreședintele ANCOM ironizează show-ul de „adio” al lui Fritz: „Mai tare era dacă era primar în China”

14:02

MILITAR Sfârșitul unei ere: SUA își retrag trupele din Irak după 23 de ani de operațiuni militare, dar pericolele persistă

13:57

Potrivit datelor privind „prestațiile sociale pe funcții de protecție socială”, în 2016 (acestea sunt ultimele date) cheltuielile statului cu prestațiile sociale au fost de 110 miliarde de lei. Dar numai 1,1% din această sumă a mers spre ceea ce se cheamă „excluziunea socială” – adică spre acele ajutoare care să-i sprijine pe cei mai săraci să nu moară de foame. Jumătate din sumă (50,3%) a mers spre plata pensiilor pentru limită de vârstă, 27% din sumă spre îngrijirea sănătății, 9,6% spre alocațiile pentru familii și copii, 7% spre ajutoarele de invaliditate și doar 1,1% spre cheltuielile care privesc „excluziunea socială”.

Dacă privim în jur – și datele Eurostat (oficiul european pentru statistică) ne permit asta – vedem că România este una dintre țările care cheltuiește extrem de puțin pentru evitarea excluziunii sociale. În același timp este, după Bulgaria, țara din Uniune cu cel mai mare procent de cetățeni expuși riscului sărăciei și al excluziunii sociale (35% din populație, adică 7 milioane de persoane).

Potrivit Eurostat, la nivelul lui 2015 (ultimele date ce pot fi comparate), România a avut cheltuieli pentru evitarea excluziunii sociale de 259 milioane de euro, adică 1,1% din totalul cheltuielilor sociale ale statului, de 23 miliarde de euro. Spre comparație, Cehia a avut cheltuieli pentru evitarea excluziunii sociale de 465 milioane de euro, adică 1,5% din totalul cheltuielilor sociale de 32 miliarde de euro. Dar Cehia are o populație pe jumătate față de cea a României și un risc de sărăcie mult mai redus. Până și Slovenia, țară cu o populație de doar 2 milioane, a cheltuit mai mult ca România pentru evitarea excluziunii sociale (287 milioane de euro în 2015). Vorbesc de aceste țări mici pentru că nu este chip să te potrivești cu cei mari. Franța, cu o populație mai mare ca a României de doar 3,3 ori, a cheltuit de pentru evitarea excluziunii sociale de 77 de ori mai mult – 20 de miliarde de euro, adică 2,5% din totalul cheltuielilor sociale.

În 2007, România avea cheltuieli pentru evitarea excluziunii sociale de 3,3% din totalul cheltuielilor sociale. În 2016, procentul scăzuse la 1,1%. Unde este „protecția socială”?

Dacă aceasta nu există, unde sunt banii? Pentru că în investiții nu sunt. Dacă cheltuielile cu prestațiile sociale s-au dublat de la aderarea la UE până în 2016, cele cu investițiile din buget (cheltuielile de capital) au crescut doar cu o treime – sub 20 de miliarde de lei anul trecut.

Este evident că statul trebuie să plătească pensiile: pensiile și asigurările de sănătate sunt contribuțiile oamenilor, de-a lungul vieții lor profesionale, nu „protecție socială”. Și este clar că astfel de cheltuieli trebuie să crească, pentru că și PIB-ul crește. Dar restul banilor unde sunt?

Am arătat că România nu este un stat social, așa cum nici PSD, la guvernare, nu este un partid social-democrat, cum încă mai cred unii.

Atunci ce este statul? „Protecție socială” nu face, de investit, nu investește. PIB-ul crește puternic, dar, odată cu acesta, datoria publică se umflă ca pâraiele de munte după o rupere de nori. În 2017, față de 2016, PIB-ul a crescut cu 99 de miliarde de lei, până la 858 miliarde de lei. Veniturile statului au crescut, la rândul lor, cu 28 miliarde de lei, ajungând la 252 miliarde. Dar statului nu i-a fost de ajuns și a mai făcut o datorie de 25 miliarde de lei – adică o zecime din buget.

Odată și odată trebuie lămurit ce este cu acest stat.