Praful libertății din deșertul Sin

Cartea Exodului a Vechiului Testament consemnează o primă și ciudată răzvrătire a „poporului” împotriva libertății, eveniment petrecut acum 3-4.000 de ani.

Nici nu trecuseră trei luni de la minunea salvării lui, că poporul a și început să se plângă. Ca și cum nu ar fi văzut cu ochii lui salvarea miraculoasă și despărțirea apelor Mării Roșii. Cartea Exodului din Vechiul Testament consemnează răzvrătirea incredibilă așa: „Și întreaga adunare a fiilor lui Israel a început să murmure împotriva lui Moise și a lui Aaron. Fiii lui Israel le spuneau: Măcar de-am fi murit de mâna Domnului în Țara Egiptului, când stăteam lângă oalele cu carne și mâncam pâine pe săturate!”

De ce este atât de slab atașamentul unora față de ceea ce este cumplit de evident pentru alții?

De ce libertatea, în felul de mine înțeles, este luată în derâdere de alții, deși cu toții urâm sclavia?

VIDEO„Ploaie” de dolari: Opt valize cu bancnote ale valutei americane au fost aruncate pe fereastră în capitala Kazahstanului

14:41

NEGOCIERIEmisarii speciali ai lui Trump au o întâlnire cu Putin la Moscova, ca parte a ultimelor lor eforturi pentru un acord de pace dintre Ucraina și Rusia

14:41

Ce ciudat! Răspunsul la o problemă atât de „umanistă” poate veni din fizică. Viteza luminii este aceeași, oriunde în Univers, dar timpul nu este același. Cum este posibil? Pentru că timpul nu este „absolut”. Așa cum nimic nu este „absolut”, cum ideile noastre nu sunt „absolute”, iar credințele noastre, cu atât mai puțin.

Aproape de noi, un om chior care se uită la o cioară este altfel omului aproape orb, care se uită la aceeași cioară. Ce-i unește atunci în neputința lor? Știința că pasarea din fața lor este o cioară.

În fizică, știm, doi observatori, la distanță unul de altul, pot face măsurători asupra unuia și același fenomen. Ambele măsurători sunt corecte, dar rezultatele sunt diferite. Cine are dreptate, până la urmă? Amândoi! Cum putem ajunge la soluție comună în acest caz? Știind coordonatele pe care se fac măsurătorile celuilalt. Pentru că spațiul nu este „absolut”, timpul nu este „absolut”, dar avem constanta, viteza luminii, care este aceeași peste tot.

Am ajuns în România să punem sub semnul întrebării democrația liberală, atât cât este ea la noi, pe care am îmbrățisat-o acum 30 de ani. Asemenea observatorilor fenomenelor fizice, rezultatele noastre, examinând starea societății, sunt diferite. Pentru a concilia rezultatele diferite ar trebui să stabilim, asemenea fizicienilor, coordonatele celuilalt, așteptările lui, altfel spus, având drept reper „democrația”, așa cum fizicienii au drept far viteza luminii, aceeași peste tot.

Aceasta este întrebarea: tot jocul politic, în zilele de azi, spre ce este îndreptat? Spre îmbunătățirea modelului care să unească observațiile noastre diferite? Sau spre distrugerea modelului? Chiar ne-a ieșit pe nas democrația, asemenea evreilor din vechime, praful libertății din deșertul Sin?

Comisia de la Veneția tocmai a recomandat României să nu distrugă echilibrul puterilor în stat, temelia democrațiilor liberale. „Liberalii” se agață de ea ca înecatul de pai.

Dar recomandarea nu are efect asupra României mai mare decât are, asupra Pământului, o furtună pe Marte.

Dacă este să-l credem pe Karl Popper, o teorie este bună când este confirmată de succesivele experimente practice – ce banalitate! Dacă experimentele arată că prezicerile nu se confirmă, teoria este abandonată sau schimbată. Cu democrația la fel se întâmplă. Ea este supusă testelor, nu este de la sine înțeleasă.

Asta trăim noi azi. Suntem chemați să spunem dacă „teoria democrației” este bună sau rea pentru România. Noi toți răspundem la această întrebare, nu doar Liviu Dragnea sau Klaus Iohannis.

Chiar ne-a ieșit pe nas democrația, asemenea evreilor din vechime praful libertății din deșertul Sin?