România, prima în Statele Unite ale Europei

Într-un fel, noroc cu referndumul pe Justiție, care ne amintește, din când în când, că în ultima decadă a lunii mai se organizează alegeri, la pachet cu „plebicistul”.

Zic noroc întrucât se pare că, altfel, votul pentru cernerea candidaților la PE îi interesează pe români tot atât cât îi interesează și pe africani (în sensul că africanii locuisc, în majoritate, pe alt continent).

Sigur, o să aflu, imediat, că nu, că bat câmpii, că românii s-au civilizat/europenizat, că au devenit conștienți de soarta lor, că vor o Europă puternică și câtă și mai câtă gargară cu ghimpe de sezon.

(Ca să ne dăm seama cu ce viteză se transformă românul în bine, din acest punct de vedere, n-ar strica să vorbim aici, măcar și într-o paranteză, despre cel amintit nouă, astăzi, de către Eugen Tomac – Emanoil Catelly (foto), parlamentar român din epoca interbelică, prefect de Bălți, care răspundea astfel, interogatoriului NKVD: „Ideea mea călăuzitoare este formarea statului românesc unitar în componența Statelor Unite ale Europei!„. Drept consecință a năzuințelor sale, a fost arestat în 1940, după anexarea Basarabiei, și a murit în 1943, în Siberia, De atunci, conștiința noastră de neam și aceea a apartenenței la UE s-a dezvoltat așa de mult și de rapid, încât ni s-a făcut, deja, lehamite de Europa și vrem, din nou, să fim „singuri acasă”).

INEDIT După 12 ani de procese, un biciclist rănit grav din cauza gropilor din București va primi 100.000 euro despăgubiri

17:20

MILITAR Rusia folosește în Ucraina racheta care l-a făcut pe Trump să se retragă din Tratatul INF, capabilă să transporte o încărcătură nucleară

17:15

Iar dacă lucrurile stau altfel față de cum îmi par mie, să-mi explice cineva de ce a fost nevoie, atunci, de un referendum pe Justiție, cu „valoare” de momeală prinsă-n undița de trestie a europarlamentarelor?!

Sau poate că dependența e tocmai inversă: organizatorii s-au gândit că va ieși atât de mult electorat ca să-i voteze pe aleșii neamului european, încât n-ar fi rău să profite și să rezolve și tema plebiscitară a justiției, bifând necesarul pragurilor de validare.

Sau cum?!

Mi se pare, totuși, păgubos, să-i momești pe alegători cu teme extrem de importante pentru soarta și statul lor de drept, prinse în cârligul unor alegeri, în principiu, importante, ele însele, pentru cetățeanul român, în general european, chiar dacă, în mare, încă, „dâmbovițean”.

Voi rezista, stoic, înjurăturilor unora, dar, personal, nu pot uita că ne zbatem, de peste doi ani, ca niște cai între hulube (mi-a plăcut mie expresia asta, nu-i a mea), într-un scandal infinit, pentru că, cei mai mulți au preferat ca, în toamna alegerilor din 2016, să zacă în nepăsarea lor de alegători români rătăciți în Europa.

De ce să demonetizezi, acum, o temă excepțională pentru stat/țară – ordinea/limpezimea în actul de legiferare pe domeniul Justiției -, doar ca să-ți faci, chipurile, palmares, în lupta opoziție vs putere, prin scorul la europarlamentare, un rezultat care, oricum, va fi mort și îngropat adânc, până în iarna lui 2020?!

Ca să înțelegi, de fapt, nimic?! Nici în ce măsură te interesează, cu adevărat, să fii reprezentat, corect, în PE, și nici cât de convinși sunt românii de adevărurile fundamentale ale unei Justiții consolidate într-un stat de drept?!

În definitiv, oricare victorie conține în ea adevărul momentului.

Așa și cu guvernarea PSD-ALDE: acesta este, până la urmă, adevărul despre interesul românilor, într-un anumit moment al istoriei țării lor față de actul votării. Așa a fost, atunci, așa este, acum.

Până la urmă, asta ar trebui să înțeleagă un electorat european: că are drept de vot și nu de lamentări ulterioare permanente, și că nici nu-l absolvă istoria pentru că a îmbrățișat dilema drobului de sare.

Iar un referendum, organizat, și el, în legea lui (și să lăsăm teoria costurilor, întrucât, până la urmă, deși expresia este tocită, „democrația costă”), l-ar fi făcut conștient, pe fiecare dintre noi, în raport cu importanța temei elaborării și aplicării unor acte normative în domeniul Justiției, directe, limpezi și fără loc de-ntors.

Am fi avut posibilitatea să hotărâm, în tihnă, pe două domenii importante, vizibile și necesar a fi decupate, fiecare, în propriile noastre minți, și nu administrate la pachet.

Iar dacă niciunul dintre cele două momente distincte ale democrației n-ar fi făcut să tresalte conștiința nației, atunci, asta e: atâta poate, atâta vrea, atâta dă!

P.S. În altă ordine de idei, nu sunt de acord nici cu analiștii și nici cu politicienii care susțin că, vezi Doamne, parte a întrebărilor supuse referendumului sunt prea grele pentru mințile „bieților români”.

Nu e nimic greu în a-ți delimita locul tău într-o democrație. E dreptul fiecăruia să devină conștient de sine, prin mintea, curajul și deciziile pe care le ia.

Cred că asta ar fi trebuit să rămână singura concluzie a demersului democratic de a alege/răspunde și a vota.