Poetul Narcis Avădănei: ”Nu ne merităm țara!”

Un individ e una cu țara lui. Cum care țară? Aia în care te-ai născut, care ți-a oferit leagăn ție și mamei tale, care a sădit în tine anumite valori, care te-a lăsat să mergi la școală, care a investit și-n evoluția ta, care ți-a legănat cerul și căreia, la un moment dat, ar fi cazul să-i mulțumești. Gluma-i bună, știu. La noi treaba cu mulțumirile-i un pic mai precară. Nu că ne-ar fi rușine să o facem, dar nu prea cunoaștem conceptul și mi se pare că am picat pe panta în care dacă e să mulțumești cuiva în vreun fel anume, ajungi să fii privit ca un nebun care n-are nici o șansă de reabilitare.

Vine acum Ziua Națională. Se bate toată lumea-n piept cu mesaje și totuși puțini sunt cei care-și iubesc țara și-n alte circumstanțe. Mi se pare că noi nu ne merităm țara și nici ea nu prea are nevoie mare de noi. N-am făcut nimic, dar absolut nimic în anii aceștia, ca să-i fie bine. N-avem curaj, n-avem valori, ne batem joc de cei care ne-ar putea fi exemple, luăm totul în derâdere și n-avem fundament pe mai departe.

Românu-i tare miștocar. Păi cum să spui că iubești și prețuiești România?! Nu, e mai cool pe la alții, e mai puternică evoluția la nemți și toți au autostrăzi și spitale civilizate. Da, au, dar ei sunt alții! Nemții sunt disciplinați, își prețuiesc rădăcinile și sunt serioși și implicați. La noi nu știe care și cum să se fenteze mai tare. Nu ne merităm țara în care așteptăm să murim în spitale, dar mai apoi mergem la vot și susținem schimbarea de dragul unor pomeni sau a unui trend din care nu înțelegem nimic.

Limba? Care limbă? Păi cea română … cea pe care ar trebui să o vorbim toți corect, logic, fără agramatisme și nereguli. Dar nu, ce să vezi, că-i mai mișto s-o arzi pe modernitate, e mai mișto să dărâmi mituri și să-ți bați joc, să apreciezi idoli precari și să transformi în eroi indivizi care n-au aplicabilitate și nici consistență în lumea în care-ar trebui să trăim.

România e țara în care nimănui nu-i pasă de nimic, țara în care, la finalul programului, toată lumea rupe ușa. Este țara care nu-i iubită, care-i lăsată în paragină de simțiri și, dacă cumva te trezești că vrei să-ți exprimi aprecierea, te alegi și cu ceva înjurături bune și-un frigider plin. Tot ea este țara în care avem weekend de relaxare și sărbători legale cu duiumul, în care nimeni nu mai face nimic, din prea multă oboseală. E țara în care se vrea civilizație, dar nu se înțelege prea bine conceptul. E și țara în care absolut totul e mai spectaculos decât ce-i autentic românesc. Tot la noi e țara în care la concursuri de talente cu audiențe covârșitoare se cântă doar muzică străină, comercială. Pentru că așa-i în trend. Iar dacă încearcă vreun neisprăvit să cânte-n română sau ceva de mai demult, se alege rapid cu eticheta de învechit, îmbătrânit.

Nu știu exact ce-i trebuie României acum, în 2020, în an pandemic, în situația în care se află. Poate că un alt popor! Unul care-i să vadă strălucirile, care să aibă curaj, care să nu mai prețuiască proștii, interlopii, non-valorile și impostorii. Unul care să-i arate că merită. Un popor care să se uite înapoi și să-și dea seama că schimbarea poate veni din interior, nicidecum din exterior. Un popor care să învețe să vorbească corect, care să conserve tradițiile, care să se uite la filonul autentic, care să se mândrească cu locurile din care e. Unul care să nu o mai ia la fugă când dă cu fundul de gheață și când greul pune stăpânire.

România nu-i perfectă. Ba deloc. Are lacune, are nevoi, are mișei care-o conduc, aleși tot de noi, are lași mulți și mai mulți ipocriți. România e țara în care se moare fără ca nimănui să-i pese de asta. E și țara în care cei din trecut sunt cantitate neglijabilă. Este țara fără perspective, fără viitor. Nu pentru că nu le-ar putea avea, ci pentru simplul fapt că-i lipsește un popor. Un popor care să-i vadă lumina și care să o înțeleagă. Un popor care să facă înainte de a spune. Oare nu s-a săturat toată lumea să dea din gură? Poate-ar fi mai bine să inversăm și-atunci putem comenta.

De ziua ei, n-aș prea ști ce să-i urez țării mele. Poate că români care să se mândrească cu ea. Poate că oameni care să înțeleagă că provocarea e aici, că avem motive, că trebuie să facem și că nu totul stă în mâinile altora, ci exclusiv într-ale noastre.

Și n-ar strica deloc să ne gândim, acum, la tot ce ne definește și ne face să fim, măcar 1% unici, într-un peisaj al copiilor grosolane! România poate străluci! O clipă de omenie în dezumanizarea continuă ar fi de-ajuns pentru a recunoaște măcar că România are ce oferi, că provocarea e multiplă și că, în cele din urmă, țara asta mâncată chiar de noi e în fiecare, mai simplă și mai umană decât toți cei care o populează la un loc. Mai pe scurt, România poate fi salvată! Fără rețete, doar cu minte și cu revizuiri! Iar dacă nu, să nu ne mai plângem de milă, pentru că nu ne merităm țara!

Și-nchei în vers, fără concluzii, doar cu o luare aminte …

Stăm la moarte la rând, prea tăcuți ca-n război, pentr-o țară cerând, ajutor înapoi!
Ca pe cruci să ne scrie, într-un banc fără sens, c-am murit din prostie și-am iubit-o intens!
Stăm cu ochii în soare și nu știm ce-așteptăm, e mai mult închisoare și-am uitat să luptăm!
Țara asta de patimi, cu mișei și tăgadă, înecată-i în lacrimi și dureri o grămadă!
Țara asta nu-și cere nici un drept capital, stă la rând la-nviere, cu lumina-n spital!
Iară noi stăm de pază, temători rezervați, ca să știm ce urmează, când murim vinovați!
Cimitir e-n privirea unei țări ce se-ndoapă, așteptându-și iubirea, de la cei care-o-ngroapă!

Fără soare prea goi, dar mai goi fără verb, aruncăm la gunoi, zi de zi, un proverb!
N-avem noimă în fapte, nu ne pasă de ea, limba noastră-i departe, de-a trăi și-a vedea!
Ni se cere o ploaie, ca-ntr-o secetă-mparte, am uitat de războaie, am uitat ce-i o carte!
Pică lumea din mine și-s mai singur în mers, e mai simplu cu pâine, dar mai greu fără vers!
Și-ntr-o foame de patimi, într-un tot în declin, nu mai am dor în lacrimi și-am ajuns un străin!
Un străin într-o țară cu prea multe nevoi, cu o artă ce zboară, tot mai mult dintre noi!
Și mi-e teamă că-n ceruri, să plătesc n-oi avea, la o vamă adevăruri, pentru patria mea!