De ce este nevoită România să importe energie în contextul în care are un program de producție mai ridicat?

Privind evoluția consumului intern și a capacităților instalate în România, apare un paradox greu de ignorat: deși rețeaua națională (SEN) dispune în 2025 de peste 19.000 MW instalați – mai mult decât în 2021 sau 2023, importurile de energie electrică sunt în creștere. Această aparentă contradicție ridică o întrebare firească: de ce este nevoie să importăm energie, dacă avem un program de producție mai ridicat?

Cum a ajuns România să alterneze între surplus și dependență energetică și paradoxul capacității instalate și al importurilor de energie

Răspunsul este mai complex decât pare. În primul rând, capacitate instalată nu înseamnă disponibilitate efectivă. O bună parte din energia pe care România se bazează în teorie provine din surse vulnerabile la contextul climatic (hidro) sau intermitențe (solar, eolian). De exemplu, deși hidrocentralele au o capacitate considerabilă, ele au fost afectate în ultimii ani de secetă, (sau de retehnologizări producând sub potențial). Producția de energie nucleară poate fi de asemenea afectată de secetă, din cauza lipsei unei resurse suficiente de apă pentru răcirea reactoarelor. În același timp, regenerabilele, în creștere în perioada 2023–2025, nu pot asigura producția în mod constant pentru că vântul nu bate mereu, iar potențialul solar este vizibil doar ziua, și în plus chiar și atunci producția are intermitențe.

ULTIMA ORĂ Ministrul Investiţiilor Europene anunţă ce demersuri face România pentru redeschiderea discuţiilor legate de jalonul pensiilor speciale

13:59

ULTIMA ORĂ România trebuie să investească minim 30 miliarde de lei în refacerea barajelor şi în alte lucrări critice

13:40

Lipsa de flexibilitate – cauza reală a importurilor

Așadar, importurile apar nu pentru că nu avem capacități, ci pentru că nu avem flexibilitatea necesară pentru a compensa lipsurile temporare din producția internă. Sistemul energetic național nu dispune încă de suficiente mecanisme de echilibrare: capacități de stocare – baterii doar 240 MW în iunie 2025, valoare mai mică decât a vecinilor din Bulgaria cu peste 350 MW care au pus în operare în această primăvară o capacitate de 124 MW amplasată într-o singură locație.

Flexibilitatea consumului sau capacități rapide de rezervă sunt de asemenea mecanisme insuficient dezvoltate ca instrumente eficiente de echilibrare a sistemului. Fără aceste elemente, România este nevoită să apeleze la energie disponibilă pe piața europeană – în special în orele de vârf sau în perioadele de dezechilibru sezonier. Nu în ultimul rând, potențialul de producție al centralelor pe cărbune nu este valorificat în întregime, cel mai probabil din cauza costurilor ridicate de operare, care fac ca importurile de energie să fie, în multe cazuri, mai avantajoase din punct de vedere economic, potrivit publicației Infoclima.

Tranziție fără integrare: riscurile unei infrastructuri neadaptate

Mai mult, tranziția energetică, deși accelerată, nu este completă fără o modernizare profundă a infrastructurii. Faptul că am adăugat noi MW în sistem nu înseamnă că aceștia sunt integrați eficient. În lipsa unei rețele de distribuție inteligentă, a digitalizării, a contorizării dinamice și a unei politici clare privind autoconsumul și integrarea prosumatorilor, aceste capacități riscă adesea să nu fie valorificate în mod optim.

Importurile – între sprijin european și vulnerabilitate

Este important să înțelegem și că importurile de energie nu sunt neapărat un eșec. Ele sunt parte a integrării europene și a solidarității energetice de aceea este important să investim în interconectare. Importurile devin însă problematice când reflectă o dependență structurală și compensează absența unei planificări coerente. Dacă România ajunge să importe energie chiar și în ani cu capacitate crescută și consum relativ stabil, înseamnă că nu capacitatea de producție e cauza, ci lipsa unui sistem care să răspundă inteligent la nevoile sale. Un bun exemplu în acest sens este Danemarca, care dispune de o capacitate ridicată în energie eoliană, gestionată eficient prin mecanisme avansate de echilibrare în timp real, sisteme de stocare a energiei și o industrie capabilă să reacționeze la semnalele de preț.

Dacă ne dorim o tranziție energetică reală, sustenabilă și echitabilă, trebuie să investim nu doar în noi capacități, ci și în adaptabilitate, integrare și reziliență sistemică. Altfel, vom continua să construim MW pe care nu îi valorificăm.

Electrificarea consumului final – condiție critică pentru o tranziție sustenabilă

Pe de altă parte este important să ne uităm la consumul de energie în România care ridică, la rândul său, semne de întrebare. Deși tranziția energetică presupune, în mod firesc, electrificarea progresivă a mai multor sectoare economice, România nu a înregistrat progrese în această direcție. Dimpotrivă, datele din rapoartele de monitorizare ale pieței realizate de ANRE arată că în 2024 consumul intern de energie electrică a fost sub nivelul din 2021, ceea ce indică stagnare sau chiar regres. Este adevărat că eficiența energetică, precum și creșterea numărului de prosumatori au contribuit la reducerea consumului net raportat în rețea (ajungând în iunie 2025 la o putere instalată de 2,6 GW la prosumatori). Însă, în absența unei creșteri susținute a cererii prin electrificare  în transport, industrie sau clădiri tranziția riscă să rămână incompletă și să nu-și atingă potențialul real.

Capacitatea instalată, de una singură, nu garantează securitatea energetică. Fără investiții pe întreg lanțul valoric (producție, transport, consum, mecanisme inteligente de gestiune) România riscă să rămână vulnerabilă într-un sistem energetic aparent robust, dar fragil. Tranziția energetică trebuie susținută de politici integrate, orientate spre adaptabilitate și eficiență sistemică.