Curajul de a cădea în genunchi

Am iubit-o pe Sandra când s-a prăbușit în genunchi, ratând ultimul, îngrozitor!, chiar ultimul element al exercițiului cu care altfel lua medalie.

Am iubit-o pe Cătălina când s-a clătinat pe bârnă, la limita căderii, și a pierdut, la „masa verde”, medalia de bronz.

Le-am iubit pentru că sunt „bătrâne”. Când trebuie să concurezi cu niște copile, tu fiind o femeie splendidă de 20 și ceva de ani, cu un pieptar de medalii olimpice, mondiale și europene, e mult mai greu decât atunci când erai și tu o copilă strălucitoare în plin elan.

În orice sport, și nu numai în sport, un golden old boy sau o golden old girl are un adversar în plus față de concurenții tineri – teama de ridicol, teama de a fi compătimit.

Tinerețea poate fi tăvălită în praf- se ridică, se scutură și merge mai departe, fără alte sentimente decât ciuda și dorința de revanșa care îi stă înainte. Un senior însă, dacă ajunge să muște țărâna în fața juniorilor și a lumii întregi, la o competiție care ar putea fi ultima pentru el, poate muri de durere și rușine, căci își ciobește în felul acesta o imagine clădită cu greu, într-o viață de muncă și glorie. Și atunci, preferă să-și lustruiască medaliile, să facă spoturi publicitare și pictoriale în reviste lucioase, fără să mai riște intrarea în bătălie.

Cătălina și Sandra n-au ezitat o clipă. Și-au alungat teama de înfrângere, teama de ridicol, s-au bătut sub tricolor din toate puterile, au căzut, s-au ridicat, au avut noroc, au avut ghinion, au pierdut, au câștigat.

Au câștigat ceva mai prețios decât aurul și argintul. Ceva ce poate face diferența între un mare campion și un alt mare campion de-a lungul timpului neiertător – RESPECT!

Vă iubesc și vă respect, Sandra și Cătălina, Cătălina și Sandra, fete de diamant!