Vacanța de schi
O prietenă dragă, o doamnă în adevăratul sens al cuvântului care, oriunde merge, prin eleganță și simplitate, reușește să fie cea mai frumoasă, scria zilele trecute, pe pagina sa de socializare: „Nu vă supăratz! De ce se cheamă vacanța asta «de schi»? Câți elevi români își permit o vacanță de schi?” Am reacționat la postare cu un hohot de râs, dar am simțit, în inimă, unul de plâns. Chiar așa e!
Când am auzit pentru prima dată de vacanța de schi, m-am uitat de trei ori în calendar, încercând să înțeleg care o fi respectiva vacanță. Și de ce e de… schi? Știam de una de iarnă, de alta inter-semestrială, de cea de Paște și, desigur, de marea și fascinanta vacanță de vară, pentru care pare că se întâmplă toate pe lume. Dar o vacanță de schi nu avusesem niciodată, cât timp am fost elevă, apoi studentă. M-a prins direct mamă această nouă formulare a celor care născocesc de toate pentru toți, mai puțin chestii care să poată rămâne, care să dureze.
Aveți dreptate, doamnă dragă, aveți dreptate, părinți supărați pe sistem! În mijloc de februarie, a le spune celor mici că vor avea parte de câteva zile libere, cu ocazia vacanței de schi, înseamnă a le aminti cât de grea le este viața, de fapt. În primul rând că, în februarie, pe cât de multe pârtii avem noi în țară și la cât sunt de bine îngrijite, aproape că nici nu mai avem zăpadă. Tunuri pentru zăpadă artificială nu se cumpără, sau dacă primăriile de ici și de colo le cumpără, tot primăriile uită să le pornească.
Bani pentru o astfel de vacanță, dacă destinația ar exista pe harta marilor schiori, tot nu sunt. Pentru că din câteva bonuri de masă și niște tichete de vacanță ale celor care sunt angajați la stat, nu se poate face primăvară în conturile bancare ale tuturor românilor care au copii la școală și care cred în viitorul mai luminos al acestora.
Un instructor de schi e scump, schiurile în sine sunt extrem de costisitoare, fie că le cumperi, fie că le închiriezi. Ar mai trebui și niște bani de telegondolă, ca să urci pe pârtie, înainte să o cobori. Și niște haine speciale, din materiale nici prea groase, nici prea subțiri, dar suficient de călduroase. O întreagă pregătire, pentru niște zile în raiul alb, alunecos și strălucitor al pârtiilor de schi de pe la munte, din România.
Sau poate vor domnii guvernanți să mergem la schi în Austria. Unde stațiunile sunt, desigur, mult mai pregătite de turiști, unde barurile sunt deschise de la prima oră, cu băuturi energizante pentru aceia care iubesc sporturile de iarnă și bucuriile de orice sezon.
Un astfel de sejur, în vacanța de schi, probabil că pornește de la vreo mie și ceva de euro pentru un adult și un copil, în condiții nu de lux, ci doar civilizate. Deși, îmi șoptește cineva, fără două mii de euro n-are rost să pleci la un astfel de drum, cu copil sau fără. Minunat!
Se vor mai schimba modele, poate peste zece ani vacanța din februarie va redeveni doar o pauză între niște trimestre, semestre sau ce or fi ele. Sau poate se va numi „vacanță de lectură” sau „vacanță de sanie”. Multe idei! Multe variante!
Să zâmbim, copii! Să facem temele de vacanță cu atenție. Să schiem, dacă avem unde, dacă avem cum, dacă ne place. Să privim în jur, dacă ni se face dor de sentimentul de libertate. Să dormim mai mult, măcar cu cinci minute, dimineața. Să trăim mai mult. Și să ni se pară, dacă nu poate fi adevărat, că nimic rău nu o să ni se întâmple azi. Azi, nu.
Citește și: