GÂNDUL MEU. „Mamă, am ajuns acasă”

De două zile, părinții lor nu mai dorm.

De două zile am înțeles că „ai grijă” nu e suficient ca ai mei să stea liniștiți în patul lor o noapte-ntreagă fără să știe măcar dacă-am ajuns cu bine. Nu ești niciodată prea mare, prea curajos, prea puternic. Pentru ei, ești tot puiul de om. Ești tot mogâldeața care se împiedica la fiecare pas când abia reușea să ajungă la piciorul mesei, care fugea în brațele mamei plângând când își julea genunchii, care suferea după fiecare jucărie stricată pe care tata încerca să o repare cu orice preț.

De atâtea ori le-am zis „mă descurc eu”, „e încă lumină” sau „ce crezi că se poate întâmpla?”. Niciodată n-am avut o senzație mai puternică de „acolo”. Chiar dacă eram acasă, mână îmi ardea pe telecomandă și mă gâtuia un miros închipuit, dar care, paradoxal, mi-a înțepat toate simțurile și mi-a zdruncinat conștiința. Atunci am simțit să fug la ei, să mă atingă și să știe încă o dată că sunt bine, cât pentru toate nopțile în care au așteptat un semn.

ACTUALITATE Crin Antonescu: „Trebuia ca cineva să-i aranjeze lui Nicușor o întâlnire privată cu Trump. Vizita Mirabelei în SUA nu era un eveniment de mediatizat”

23:00

CONTROVERSĂ Kremlinul restricționează rețelele VPN. Singura fereastră a rușilor către lumea exterioară este închisă

22:39

Niciodată nu i-am înțeles mai bine, niciodată nu mi-am dorit mai mult să mă reped la telefon și să-i întreb pe fiecare în parte: „ai ajuns acasă?”. Prietenii mei n-au fost acolo. Dar a fost o parte din mine, o halcă de suflet care miroase înecăcios, pentru că, fără să-i știu, îi cunoșteam. Acolo eram eu cu iubirea de muzică, eram eu cu dansul care mă eliberează, eram eu cu prietenii după o zi de muncă. Era o durere aproape fizică.

Un déjà-vu. Îmi aminteam cum mergeam în club, la subsol, și mă gândeam de fiecare dată cât e de îngustă ieșirea, ca o deschizătură de buncăr pe care încape o singură persoană. Mă gândeam la aglomerația în care simțeai mirosul de sudoare al celor din jur de parcă era al tău și la momentele în care nu puteai să faci un pas fără să calci pe pantofii cuiva. Și plângeam. În creier aveam o simfonie țiuitoare. Telefoane multe care sunau în contratimp. Părinți pentru care un „alo” a făcut diferența dintre viață și moarte, mame și tați care și-au simțit copiii urlând de la zeci, poate sute de kilometri fără ca măcar să-i audă. După asta – o liniște asurzitoare.

Unii părinți mai au încă în agendă numere de telefon de la care primesc un răspuns. Alții îi mai caută, mai speră și mai rezistă. Tânjesc să smulgă o voce din difuzoare care răcnesc în gol, trimit mesaje în eter, între două spitale, în timp ce îndeasă în buzunare un petic de hârtie. Le-a mai rămas doar un număr de înregistrare.

Sună-i pe ai tăi. „Mamă, am ajuns acasă”