A trecut o lună de la capturarea lui Nicolas Maduro. Ce s-a ales de Venezuela, țara de baștină a lui Simon Bolivar

În urmă cu o lună, pe 3 ianuarie 2026, forțele SUA l-au capturat pe dictatorul Nicolas Maduro direct din patul său în cadrul Operațiunii Absolute Resolve. Trump a dezvăluit că a folosit o armă ultrasonică secretă pentru a le bruia sistemele radar și a le dezactiva sistemele de apărare antiaeriană S-300 cumpărate din Rusia.

150 de aeronave, printre care multe elicoptere, au pătruns în spațiul aerian al Venezuelei pentru a bombarda infrastructura militară a țării. Între 23 și 47 de militari venezueleni, 32 de militari cubanezi și doi civili au fost uciși. Trupele Delta Forces i-au capturat cu succes pe dictatorul Nicolas Maduro și pe soția sa, Cilia Flores. Cei doi au fost transportați în SUA, fiind acum în detenție, acuzați de narcoterorism.

Vicepreședinta Delcy Rodriguez a depus jurământul ca noul președinte interimar al Venezuelei și 344 de prizonieri politici au fost eliberați până la 1 februarie. Industria petrolieră, anterior naționalizată, a ajuns sub controlul SUA pentru privatizare.  Exxon și Chevron au fost printre companiile petroliere americane dispuse să preia cele mai mari rezerve de petrol din lume: 300 miliarde de barili de petrol.

După fix o lună de la capturarea lui Maduro, pe 3 februarie 2026, situația de la Caracas încă este incertă. După declarațiile președintelui american, alegerile nu vor avea loc prea curând. Trump chiar s-a proclamat „președinte al Venezuelei” după ce a refuzat să o susțină pe lidera opoziției Maria Machado.

Venezuela este într-o situație nemaiîntâlnită în istoria sa de 215 ani, marcată de războaie civile, dictaturi, haos, dar și de salturi majore în producția petrolieră.

Războiul de Independență al Venezuelei (1810-1823)

Pe 24 iulie 1783, în acest oraș, se născuse militarul și omul de stat care a condus revoluții împotriva dominației spaniole din America de Sud. Era Simon Bolivar, fiu al unei familii aristocrate cu descendență spaniolă, deci născut bogat. Tatăl său a murit când băiatul avea numai 3 ani, iar la 9 ani și-a pierdut și mama. A fost crescut de tutorii plătiți de unchiul său care i-a administrat moștenirea.  La 16 ani, Bolivar a călătorit în Europa pentru a-și desăvârși educația, iar în 1801 s-a căsătorit cu fiica unui nobil spaniol.

În 1804, în plină epocă napoleoniană, Bolivar i-a studiat pe John Locke, Tomas Hobbes, Voltaire, Montesquieu și Rousseau, și chiar l-a întâlnit pe savantul Alexander von Humboldt. Impresionat de realizările lui Napoleon, Bolivar și-a dorit să-i preia modelul militar francez. Dar spre deosebire de împăratul francez, acesta își dorea să devină revoluționar „eliberator” de țări de sub dominația spaniolă și nu monarh.

S-a întors în 1807, în Venezuela. Pe 10 aprilie 1810 a început Războiul de Independență a Venezuelei împotriva monarhiei spaniole. Bolivar a călătorit la Londra pentru a obține ajutor militar și financiar, Regatul Unit  al Marii Britanii fiind adversar al Regatului Spaniol. A studiat instituțiile regatului și le-a considerat un „model politic de  stabilitate”, potrivit Britannica.

În martie 1811, un congres național s-a format la Caracas pentru a crea o constituție după modelul celei mai noi națiuni de atunci, Statele Unite ale Americii. Bolivar, prezent la eveniment, a ținut primul său discurs public: „Haideți să punem piatra de temelie a libertății americane fără frică. A ezita înseamnă a pieri.”.

Adunarea Națională a declarat independența Venezuelei la 5 iulie 1811. Un an mai târziu, în postura de ofițer, Bolivar a condus o expediție militară pentru a nimici forțele coroanei spaniole. Pe 6 august 1813, el și armata sa au intrat la Caracas. A primit titlul de „Eliberator”.

Columbia Mare (1819-1831)

După ce l-a întâlnit pe liderul revoluționar haitian Alexandre Petion, Bolivar a promis că va aboli sclavia în toată America hispanică. A traversat Anzii pentrua elibera Noua Granada în 1819. Între 1821-1825, i-a învins pe spanioli în Venezuela și Panama, în Ecuador, Peru și Bolivia. Războiul de Independență al Venezuelei s-a încheiat în 1823, cu circa 500.000 de morți.

Venezuela, Panama, Ecuador și Noua Grenada s-au unit în Republica Columbiei, cu Bolivar ca președinte. Independența Columbiei a fost recunoscută de Brazilia și de SUA.

Bolivar a condus concomitent Peru și Bolivia. În 1830, după ce a demisionat din funcția de președinte, a murit de tuberculoză, la vârsta de 47 de ani.

Un an mai târziu, Republica Columbiei s-a destrămat în mai multe republici independente, inclusiv Statul Venezuelei care s-a desprins și  a adoptat o nouă constituție, cu generalul José Antonio Páez ca  primul președinte. Sau mai degrabă, primul dictator mlitar.

Statul Venezuela: Epoca conservatoare (1830-1851)

De la o colonie spaniolă agrară la republică, Venezuela a fost condusă de o serie de lideri „caudillos” care și-au asumat puterea cu sprijinul armatelor personale pentru câștigurile personale, nu pentru binele națiunii. Erau aleși prin alegeri „democratice”, însă majoritatea au condus în stil autoritar. Marea parte a populației a rămas săracă în timp ce bogățiile țării erau concentrate în mâinile unei elite sau a unor facțiuni militare rivale.

Din 1830 până în 1903, au fost 50 de ani de războaie civile și 166 de revolte armate, fără a mai menționa corupția crescută și sărăcia experimentată de o mare parte a populației.  Totuși, economia țării a crescut din exporturile de cafea și cacao.

Partidul Conservativ a controlat țara din 1830 până în 1848. În 1840, a fost fondat Partidul Liberal de către Leocadio Guzman, care a readus cererile lui Bolivar în atenția populației: abolirea sclaviei, extinderea drepturilor la vot și protejarea claselor îndatorate.

Opoziția luase amploare împotriva oligarhiei și au început tensiunile dintre generalul  Jose Tadeo Monagas, care s-a alăturat liberalilor,  și generalul conservator Paez.

Statele Unite ale Venezuelei: Epoca liberală (1851-1892)

Din 1848 până în 1858, frații Monagas (Jose Tadeo Monagas și Jose Gregorio Monagas) au condus țara într-un regim dictatorial.  În mod atipic unei dictaturi, Partidul Liberal a abolit sclavia, a extins drepturile de vot, a abolit pedeapsa capitală și a prelungit mandatul președintelui de la 4 la 6 ani.

Dar țara a fost devastată de haos, foamete și epidemii în anii următori. Între 1859 și 1863, a izbucnit Războiul Federal dintre federaliști și conservatori. Războiul a fost câștigat de federaliști, cu costul a 100.000 de vieți.

Din 1864, Statul Venezuelei  a devenit Statele Unite ale Venezuelei sub conducerea lui Juan Crisóstomo Falcón.  În Revoluția din aprilie 1870, liberalii conduși de generalul Antonio Guzman Blanco au intrat la Caracas și l-au îndepărtat de la putere pe fiul lui Monagas.

Noul președinte a lansat un program de reforme și dezvoltare, precum și o nouă constituție care proclama dreptul la vot pentru toți bărbații. După președinția sa, electricitatea a fost introdusă în țară, iar sistemul feroviar s-a dezvoltat.

Epoca militaristă (1892- 1958)

În 1899, un alt general, un caudillo din statul Tachira, Cipriano Castro, a intrat la Caracas cu armata și a preluat președinția. Acesa a instaurat un regim tiranic care a provocat un declin economic serios țării.

Din 1908 până în 1935, țara a fost condusă de facto de generalul dictator Juan Vicente Gomez, cel care a înființat forțele aviatice ale țării și a construit primele aeroporturi. Primul automobil care a intrat în Venezuela a fost un model  Cadilac în 1904, iar în timpul lui Gomez, mașinile americane erau foarte căutate.

El a avut cea mai îndelungată președinție din istoria țării, în trei mandate separate. Cu toate că a fost condusă de mulți dictatori militari, Venezuela s-a menținut neutră în ambele războaie mondiale. Însă, i-a sprijinit în secret pe Aliați  și chiar a declarat război Axei în 1945.

Regimul militarist a continuat pe durata celui de-al Doilea Război Mondial, dar președintele Eleazar Lopez Contreras a readust câteva libertăți civile, a inaugurat școli publice, spitale, a susținut industria privată și agricultura și chiar a fost pentru organizarea sindicatelor. Acesta a fost urmat de Isaias Medina Angarita. Între 1941 și 1945, el a dezvoltat industria petrolieră și a stimulat producția de petrol.

Din 1953,  Marcos Perez Jimenez a venit la putere după ce a luat parte la o lovitură de stat și  a devenit președinte după anularea rezultatelor alegerilor din 1952. El a redenumit țara în „Republica Venezuelei” și a fost ultimul dictator militar care a condus țara.

Sub regimul său, creșterea prețurilor la petrol l-a încurajat să inițieze proiecte publice, construcții de drumuri, poduri și locuințe. El a dezvoltat industria mineritului, a oțelului și a construit hidrocentrale. A întărit relațiile cu SUA, fiind un anticomunist convins. El a permis companiilor petroliere Exxon și Mobil să extragă petrol din țară.

Dar a înființat și o poliție secretă care a arestat opozanți. În urma unor proteste masive, a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat și exilat în Republica Dominicană, în Miami și în Spania condusă de dictatorul Franco.

Republica Venezuelei: Epoca democratică (1958-1999)

Din 1958 până în 1999, Venezuela a fost condusă de o serie de președinți de la „Partidul Acțiunii Democratice” de stânga la partidul social conservator de centru-dreapta „COPEI”.

În 1960, Venezuela a devenit membru fondator OPEC (Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol).

Sub președintele Romulo Betancourt, un reformator moderat, Venezuela a lansat programe de modernizarea agriculturii, dezvoltarea industriei oțelului, modernizarea sistemului medical și eforturi de eliminarea analfabetismului.

În primul mandat al președintelui Carlos Andres Perez, care a naționalizat industria fierului și a petrolului, Venezuela  și-a triplat prețul petrolului din 1973 și a crescut importul de alimente și de bunuri de lux. A atras, de asemenea,  zeci de mii de imigranți din țările învecinate.

Anii 1980 au fost marcați de inflație și șomaj în masă sub alți doi președinți slabi.  Reales în 1989, Perez a fost suspendat din funcție în 1993 de către Curtea Supremă după o perioadă de tensiuni politice, fiind acuzat de spălare de bani și condamnat la închisoare pentru 28 de luni.

Republica Bolivariană: Epoca socialistă (1999 – 2026)

După o rebeliune eșuată în 1993, dusă împotiva lui Perez, Hugo Chavez, liderul Partidului socialist a Cincea Republică, care a fost și arestat, a reușit să câștige alegerile din 1998. Într-o țară care abia se conectase la internet din 1996, Chavez  a promis că le va asigura bunăstare săracilor. Din 1999, statul și-a schimbat denumirea în Republica Bolivariană a Venezuelei, un stat autoritarist de stânga axat pe naționalism, ecomomie centralizată și militarism. Chavez a creat chiar o ideologie care îi poartă denumirea:  Chavism.

A crescut cheltuielile pe reformele sociale, a redistribuit bogăția petrolului țării, a creat o nouă constituție și a întărit relațiile cu Irak, Iran, Libia, Rusia, China  și Cuba. A reușit să-i supraviețuiască revoltei de pe 11 aprilie 2002, când un milion de oameni au protestat în fața palatului prezidențial pentru a-i cere demisia.

Revolta s-a încheiat cu ciocniri violente și cu o lovitură de sat militară. După ce a stat în custodie, Chavez a revenit la conducere după trei zile cu susținerea armatei, care se temea de o posibilă dictatură de dreapta. El a acuzat administrația Bush și CIA pentru orchestrarea unei lovituri de stat și a unor tentative de asasinare. Totuși, în 2005, Chavez s-a arătat generos în a trimite provizii și chiar petrol Statelor Unite după Uraganul Katrina.

Deși s-a lovit de greve și proteste, Chavez a insistat pe planificarea socialismului de secolul 21. A naționalizat industriile cheie, infrastructura electrică și telecomunicațiile. Relațiile cu SUA au devenit tensionate după ce din din 2007, Chavez a naționalizat rezervele vaste de petrol. În 2009, el s-a întâlnit la un summit cu președintele american  Barack Obama, ca numau după câteva luni să-l caracterizeze drept „un clovn” și a continuat relațiile strânse cu Cuba și Iran.

Chavez a fost diagnosticat cu cancer din 2011. A  mai trăit suficient pentru a aniversa cei 200 de ani de la declarația de independență a Venezuelei în fața Spaniei. Pe 5 martie 2013,  „El Comandante” s-a stins din viață la vârsta de 58 de ani.

A fost urmat de Nicolas Maduro care a devenit președinte interimar, și ulterior, a fost ales președinte  în urma alegerilor. Nivelul de trai a scăzut semnificativ, corupția și cenzura au luat amploare și au apărut acuzații că Maduro ar fi fraudat alegerile din 2024.  La fel ca Chavez, Maduro și-a creat un cult al personalității prin a se asocia cu figura revoluționară a lui Simon Bolivar.  În cele din urmă, istoria modernă a Venezuelei s-a încheiat în ritmuri de pași de dans:

Sursa Foto: Wikipedia Commons/ Deviant Art

Autorul recomandă: Trump a decis cine va conduce Venezuela. A sosit, deja, la Caracas