Istoria familiilor regale persane (550 î. en. – 1979). Cum s-a făurit Imperiul Persan de la Cirus cel Mare la Șahul Pahlavi

Povestea Persiei a început cu o legendă după cum a relatat Herodot din Halicarnas în „Istoriile” sale. În 590 î.Hr.,  Astyages, regele mezilor, a avut două coșmaruri care l-au tulburat: în primul a visat un potop, iar în al doilea cum o viță de vie ieșită din pelvisul fiicei sale, Mandane, a crescut atât de mult că i-a acoperit întreg regatul. Când Mandane a dat naștere unui fiu în Persis, Astyages i-a poruncit consilierului său devotat Harpagus să-l ucidă pe pruncul care i-ar putea lua tronul.  Dar pentru că lui Harpagus i-a fost milă, l-a cruțat pe băiat și l-a dat în grija unor păstori.  Acesta avea să poarte numele Cirus. Când băiatul s-a făcut mare și Astyages a descoperit că a fost mințit, l-a invitat pe Harpagus la un ospăț unde l-a păcălit să-și mănânce propriul fiu. Harpagus, căutând răzunare pentru că a fost umilit, s-a aliat cu Cirus într-o revoltă pentru a-l înlătura de la tron pe ticălosul de rege Astyages. După ce regele Astyages a fost capturat, Cirus a ocupat regatul mezilor și a devenit rege.  Acesta i-a unit pe perși și pe mezi (un trib din regiunea Media), iar din uniunea acestor triburi au rezultat mezo-perșii, întemeietorii Imperiului Medo-Persan controlat de dinastia Ahemenidă. Și așa a început îndelungata istorie a civilizației persane: cu un prunc providențial al cărui destin i-a fost să domine lumea,  ascuns de mânia unui rege la fel cum au fost Romulus, culminată cu o luptă pentru ton și nașterea unui imperiu.  

Antichitatea clasică: Dinastia Ahemenidă (550 – 330 î.Hr.)

Cirus al II-lea cel Mare

În 550 î.Hr., regele Cirus și-a început campania de extindere a imperiului persan (cunoscut și ca „imperiul ahemenid” după denumirea dinastiei). A pornit la cucerirea Lidiei și a cetății Sardis în 546 î.Hr., unde l-a capturat pe regele Croesus și l-a condamnat la moarte prin ardere pe rug. Însă, Croesus i-a povestit regelui persan cum l-a întâlnit pe omul de stat atenian Solon și cum i-a povestit cine au fost cu adevărat „cei mai fericiți oameni din lume”, care nu erau regi ce se mândrea cu avuțiile lor, ci oameni simpli care și-au sacrificat viața pentru a ajuta alți oameni. Impresionat până la lacrimi, Cirus l-a luat pe Croesus drept consilier și a continuat să supună mai multe cetăți ale Orientului, inclusiv Babilon.

În 539 î,Hr, Cirus a ocupat capitala Imperiului Babilonian și nu doar că a arătat toleranță față de cultul lui Marduk al babilonienilor, dar i-a eliberat și pe evrei din captivitate, potrivit Britannica. L-a eliberat inclusiv pe profetul și interpretul de vise Daniel,  cel care a prevestit căderea Babilonului și ascensiunea mezo-perșilor.Imperiul făurit de Cirus a devenit bogat, cu mai multe capitale: Ecbatana, Pasargadae și Babilon. Pentru a conduce eficient vastul imperiu, Cirus a numit viceregi sau guvernatori cunoscuți drept „satrapi” la fiecare regiune.

În 530 î.H.r, potrivit lui Herodot,  în timpul unei campanii în Sciția împotriva masageților, Cirus a fost ucis de către regina Tomiris. Se spune că l-ar fi decapitat pe regele Persiei și l-ar fi băgat într-un sac plin de sânge, spunând „poftim porția ta de sânge”. Și așa s-a încheiat viața regelui persan care a rămas în istorie ca „Cirus cel Mare”.  Sigur, povestea ar putea fi o exagerare în stilul caracteristic al lui Herodot.

În ce privește dubla denumire a țării, „Persia” este denumirea proventă de la denumirea regiunii sudice „Persis”, ținutul unde a locuit tribul perșilor (Parsua) al regelui Cirus cel Mare. „Iran” este denumirea tradițională utilizată de locuitori. Aceasta provine de la  Ērān sau Aryānām, care semnifică „Tărâmul Arienilor”, o populațiede indo-iranieni de origine indo-europeană care s-a stabilit în Iranul de azi din mileniul al 2-lea î.Hr.

Scrierea la perși era după sistemul cuneiform. Iar ce a creat el a fost primul „imperiu universal” care cuprinde mai multe populații, civilizații și culturi, imclusiv religiile acestora care erau tolerate: de la perși și mezi, la elamiți, parți, arieni, bactrieni, sogdieni, zarangieni și alte populații etnice din Iran, precum și sciți, babilonieni, asirieni, arabi, egipteni, armeni, capadocieni, lidieni, ioenieni, traci, libieni, etiopieni și macedoneni.  Tot Darius, dar și Cirus, au creat primul sistem poștal pentru ca mesagerii să circule mai ușor într-un imperiu cu o suprafață de la 5 milioane de km pătrați.

Cambyses al II-lea

La tron a urmat Cambyses al II-lea din 529 î. Hr. În 525 î.hr., el a cucerit Egiptul. Se spune că i-a învins pe egipteni la Pelusium după ce le-a ordonat soldaților perși să lege pisici de scuturi. Pentru egipteni, pisicile erau animale sacre. Cambyses l-a detronat pe ultimul faraon de origine egipteană din istorie și s-a proclamat el însuși primul faraon persan al Egiptului. Regele a plănuit expediții și în Etiopia și Cartagina, însă și-a pierdut o armată în urma unei furtuni de nisip.

Herodot îl descrie ca un rege „nebun” și „crud”.  Cambyses a ordonat uciderea fratelui său, Bardiya. În vara anului 522, în urma unui accident petrecut pe durata unei călătorii în Siria, regele a murit.

Imperiul Persan n-a presupus numai războaie, dansuri orientale sau palate somptuoase, ci și inovație.

Potrivit World History, perșii au creat prima declarație a drepturilor omului prin cilindrul lui Cirus cel Mare, tehnici de irigații și vase din lut pentru a păstra gheața din munți și mâncarea rece, morile de vânt, primele sisteme rudimentare de ventilare, grădinile amenajate,   aniversarea zilei de naștere, chitarele, conceptul de desert luat după masă, uniformele militare, cavaleria blindată, spitalele și chiar aninația mecanică – precum o cupă care, atunci când era rotită rapid, înfățișa o capră sărind în aer pentru a smulge frunze dintr-un copac. În plus, perșii au creat conceptele de „iad” și „rai” care au fost preluate de religia creștină și de cea islamică.

Darius I cel Mare

Darius I, fiul uni satrap (satrapii erau guvernatori provinciali) din Parția, l-a ucis pe Bardiya, considerat potențial moștenitor ca fiul al lui Cirus care a uzurpat tronul pentru scurt timp. După ce a restaurat conducerea casei ahemenide. El a întreprins proiecte arhitecturale spectaculoase și a devenit faimos pentru geniul său administrativ în organizarea marelui imperiu pentru a reprima revoltele din Babilon și Egipt, precum și în promovarea comerțului imperial.

În 521 î.Hr. a făcut Susa capitala administrativă a imperiului și a construit o reședință regală la Persepolis.  El a extins imperiul prin campanii duse împotriva sciților, geților și a tracilor după ce a traversat Dunărea și chiar a reușit să cucerească o parte din Valea fluviului Indus. N-a reușit însă să-i supună pe sciți. A capturat insulele grecești Lemnos și Imbros și a supus Macedonia. În 499 î. Hr., după ce Atena și Eretria au sprijinit revolta ioniană, Darius a inițiat o expediție punitivă.

A devastat Eretria și a încercat să ocupe Atena, dar în 490 î.Hr., forțele persane au fost învinse de o armată inferioară numeric de hopliți atenieni, dar mult mai bine echipați și disciplinați. Cu toate că a fost un zoroastrist convins, regele le-a permis evreilor să-și reconstruiască Templul din Ierusalim. Darius a murit în 486 î.Hr., frustrat din cauza rebeliunii din Egipt și campania nereușită dusă împotriva grecilor. Sub domnia sa, Imperiul Persan a avut 26 de satrapi.  Darius a purtat titlul de „Rege al Regilor”.

Religia perșilor era Zoroastrismul, creată de profetul reformator Zoroastru.  Perșii credeau în două tipuri de zeități, Ahura (cei buni) și Divan (cei răi). Principalul zeu pe care îl venerau ca pe stăpânul suprem al universului era Ahura Mazda. În contrast era Angra Mainyu, un spirit distrugător și diabolic, adversar al „binelui”. Dualismul dintre bine și rău a inspirat religia creștină câteva secole mai târziu. Elemente din religia perșilor au fost preluate din mitologia babiloniană, inclusiv „ginii înaripați”, cei care aveau să fie mai târziu sursă de inspirație pentru „îngerii” din religia creștină.

Xerxes

Xerxes l-a urmat la tron pe tatăl său Darius I când avea 35 de ani. Încă de la începerea domniei, el a jurat că se va răzbuna pe greci. A reprimat cu greu rebeliunile din Egipt și Babilon în primii șase ani de domnie. El a ordonat jefuirea templelor și distrugerea statuii zeului babilonian Marduk, proclamându-se un susținător al zeului Ahura Mazda.

În 480 î.Hr., a inițiat o invazie masivă a Greciei cu forțe numeroase (peste 350.000 de soldați potrivit estimărilor moderne sau 5 milioane cum a scris Herodot) care au traversat Hellespontul pe un pod improvizat din  800 de corăbii. Xerxes a întâmpinat o rezistență puternică la Termopile din partea regelui spartan Leonida și a armatei sale de 7.000 de voluntari greci, inclusiv garda sa regală de 300 de hopliți spartani. Xerxes s-a năpustit cu toată forța,  comandând călăreți din toată Asia, arcași perși, precum și temuții „Nemuritori”, unități de câte 10.000 de luptători de elită care acopereau imediat pierderile cu rezerve și foloseau în luptă sulițe, spade și arcuri cu săgeți.

După ce l-a răpus în final pe regele Spartei și armata sa, Xerxes a înaintat cu forța sa de invazie către Atena pentru a o jefui și a o incendia. Populația ateniană a reușit să se evacueze la timp sub conducerea omului de stat Temistocle care a organizat o flotă de trireme. Flota persană, cu toate că era mai numeroasă, a fost zdrobită în golful Salamina de către flota ateniană superioară tehnic, dar și din cauza altor factori care au ținut de relief și de vreme. Perșii au încasat în cele din urmă o înfrângere umilitoare la Plateea, pe 27 august 479 î. Hr., unde comandantul persan Mardonius a fost ucis. Ostilitățile au mai continuat încă 13 ani, dar Xerxes s-a decis să se retragă pentru a se proecupa de consolidarea fiscalității imperiului și de un program vast de construcții.

În 465 î.Hr., Xerxes și fiul său cel mare au fost asasinați în urma unui complot. De atunci, n-a mai existat vreun rege persan care să se ridice la înălțime. La tron a urmat Artarxerxes I, cunoscut ca regele persan care a interacționat cu Estera din Vechiul Testmament și care a încheiat pacea cu atenienii la Callias.  Darius al II-lea s-a implicat în Războiul Peloponesiac dintre Atena și Sparta, iar Artarxerxes al II-la s-a confruntat cu rebeliunea satrapilor și o altă rebeliune din Egipt, fiind totodată implicat și în Războiul Corintic. Artarxerxes al III-lea, care a reprimat o altă rebeliune în Egipt (părea să devină o tradiție în familie), s-a mai confruntat cu rebeliuni în Cipru. Un eunuc pe nume Bagoas a ajuns să aibă pârghii asupra imperiului după ce a otrăvit succesiv doi regi persani, Artarxerxes al III-lea și Arses.

A urmat o perioadă îndelungată  de declin. Starea deplorabilă a Imperiului Persan de atunci ar putea comparabilă cu cea a Imperiului Otoman în secolul 19, când era considerat „omul bolnav al Europei”.

În 330 î.Hr., ultimul rege al dinastiei Ahemenide, Darius al III-lea, învins de forțele macedonene ale regelui Alexandru cel Mare la Issus și la Gaugamela, și-a găsit sfârșitul după ce a fost asasinat de satrapul Bactriei. Și așa a luat sfârșit prima mare dinastie persană cu o durată de 220 de ani. Când s-a îmbătat, Alexandru Macedon a incendiat Persepolis ca act de răzbunare pentru incendierea Atenei.

Pentru a consolida stăpânirea macedoneană asupra populațiilor din Orient, Alexandru a preluat câteva obiceiuri și chiar vestimentația persană, în timp ce generalii și soldații săi s-au căsătorit cu femei iranience.

Antichitatea târzie: Parții (247 î.Hr. – 224 d.Hr.)

Parții au făcut parte dintr-o satrapie a Imperiului Persan  până la cucerirea macedoneană. Din Persepolisul antic n-a mai rămas decât o ruină cunoscută ca „Poarta Tuturor Națiunilor”.  După moartea lui Alexandru cel Mare în 323 î.Hr., seleucizii au stăpânit Orientul Mijlociu până când parții s-au revoltat sub conducerea lui Arsaces și s-au stabilit la sud de Marea Caspică. Sub Mithradates I și Artabanus al II-lea, parții au cucerit tot platoul iranian și valea fluviilor Tigur și Eufrat.  Ei și-au stabilit capitala la Ctesiphon și au funcționat sub forma unui regat feudal și descentralizat.

În anul 53 î.Hr., în timpul primului război romano-part, consulul roman Marcus Crassus, învingătorul rebeliunii sclavilor conduși de gladiatorul Spartacus și cel mai bogat roman, a fost învins în bătălia de la Carrhae. Cu legiunile romane nimicite, Crassus a fost capturat și dus la regele part Orodes al II-lea. Când a auzit că a capturat cel mai bogat roman, Orodes a poruncit soldaților săi să-i toarne lui Crassus aur topit în gură pentru a-i ironiza setea după bogăție.

În anii 115-117, împăratul roman Marcus Ulpius Traianus, cuceritorul dacilor, a realizat prima campanie militară de succes împotriva parților, anexând Irakul de azi și transformându-l în provincia romană „Mesopotamia”. Romanii au capturat atunci Armenia și Asiria. La comanda lui Traian,  legiunile romane au asediat și capturat capitala parților Ctesiphon, instalându-l ca rege-marionetă pe Parthamaspates.

Copleșit de revoltele evreilor și de un asediu eșuat al orașulu Hatra, Traian a murit în 117 de la un infarct provocat de caniculă. Parții și-au recăpătat teritoriul în anii care au urmat, dar în 198, împăratul roman Septimius Severus a dus ultima campanie de succes împotriva parților, capturând Ctesiphon, o ultimă lovitură care le-a fost fatală. În 224 d.Hr., regatul part s-a prăbușit. De la parți n-au rămas decât monedele, bijuteriile și statui fragmentate.

.

Evul Mediu: Sasanizii (224 – 651)

O nouă dinastie persană a fost instaurată după colapsul regatului parților. Aceasta era numită după Sasan, un războinic vânător legendar. Cu toate că îi considerau adversari de temut, romanii au preluat de la perși cultul lui Mithra, o zeitate a luminii ilustrată ca un bărbat tânăr, purtând pălăria frigiană și în straie orientale, în timp ce  sacrifică un taur.

Noul imperiu sasasinid a reprezentat o provocare mai mare pentru romani, cât și pentru bizantini.  În timpul regelui Shapur I (241-272), imperiul s-a extins din Sogdiana până în Georgia de azi, precum și de la nord de regiunea Mazun a peninsulei arabe până în valea fluviului Indus. Guvernarea era mai centralizată, iar oficialii provinciali erau răspunzători în fața regelui. Construcția de orașe, drumuri și agricultura erau finanțate de administrația centrală.

Sub sasanizi, arta și literatura persană au trecut printr-o „renaștere”, fiind construite palate cu o arhitectură mai grandioasă și sculpturi mai detaliate. Metalurgia a devenit mai sofisticată. La fel ca perșii antici, sasanizii au deschis rute comerciale cu regate din Africa de Est, India și China de azi în timp ce Imperiul Roman s-a divizat.

În Bătălia de la Edesa din primăvara anului 260, o armată sasanidă condusă de regele Shapur I a nimicit o armată romană de 70.000 de soldați, capturându-l pe împăratul Valerian. În celebra sculptură realizată în stâncă de la Naqsh-e Rostam, împăratul roman îngenunchează în fața regelui sasasinid călare pentru a cere pacea.

Sub Shapur I, sasanizii au mai înfrânt alți doi împărați romani în bătălii:  pe Gordian al III-lea, ucis în luptă, precum și pe Filip Arabul, constrâns să plătească tribut în valoare de 500.000 de dinari. Sub Shapur al II-lea, sasanizii s-au extins în Afganistanul, Pakistanul și India de azi. A fost tolerant cu evreii și a fost monarhul cu cea mai îndelungată domnie din istoria Iranului după ce a domnit de la 16 ani,  între anii 309 și 379.  Când Imperiul Roman de Apus s-a prăbușit sub năvălirea popoarelor germanice, sasanizii se pregăteau să intre în „cea de-a doua epocă de aur”.

Însă, după sute de ani de războaie cu Imperiul Roman de Răsărit (sau Imperiul Bizantin), Imperiul Sasanid s-a erodat. După loviturile dure încasate de la campaniile militare ale împăratului bizantin Heraclius (602-628), sasanizii au devenit tot mai slăbiți, iar în 644, după numai doi ani de războaie cu arabii musulmani, Imperul Sasanid s-a prăbușit. Cel de-al doilea Calif al Califatului Rashidun, naș al Profetului Mahomed, a cucerit Persia. Timp de aproape 1000 de ani. Iranul a fost controlat de arabi prin două califate succesive,  Califatul Omeiad șI Califatul Abbasid, și ulterior, a ajuns să fie stăpânit de hanatul mongol Ilhanatul și de către Imperiul Timurid (turco-mongol). Iranienii au preluat atât religia islamică și caligrafia arabă.

Renașterea: Dinastia Safevidă (1501-1736)

Venirea mongolilor nu doar că au dus la finalul Califatului Abbasid, lăsând în urmă o lume islamică fracturată, dar și sosirea popoarelor turce au conturat axele puterii în mâinile clanurilor turce.În 1501 a fost creată prima mare dinastie iraniană după aproape un mileniu – dinastia Safavidă. Islamul șiit a devenit religia oficială. Populația de atunci a căpătat conștiință națională.Safaizii erau descendenții luiu Sheikh Safi al-Din, un lider al ordinului Sufi din secolul al 14-lea.

Al șașelea lider al ordinului Sufi, Ismail I, a căpătat sprijin de la turcii și alte triburi pentru a captura Tabriz de la o confederație turco-uzbecă. În 1501, Ismail I a fost încoroant ca primul shah sau șah. Deși controla inițial Azerbaidjanul, în 10 ani a reușit să controleze mare parte a Iranului și să anexeze provicii irakiene, inclusiv orașele Bagdad și Mosul. În timpul domniei sale au fost construite moschei și l-a înfruntat fără succes pe sultanul otoman Selim I.  Abbas I al Persiei, succesorul său, a făcut pace cu otomanii în 1590 și a reconstruit orașul Isfahan. El a modernizat armata iraniană, dotând-o cu arme de foc și artilerie. Creștinii au fost tolerați și li s-au permis să construiască biserici.

Epoca modernă timpurie: Dinastia Afsharid (1736 – 1796)

Dinastia Safavidă a durat 235 de ani. După ce a intrat într-o perioadă de declin sub Abbas al II-lea, în 1736,  șahul Tahmasp al II-lea a fost detronat de locotenentul Nadr Qoli Beg, cel care avea să devină Nader Shah, creatorul unui imperiu persan  întins din valea Indului până în Munții Caucaz, capturând inclusiv orașe ale Imperiului Mogul și ducând lupte grele cu otomanii.

Deși a readus gloria de altădată a Persiei, Nader Shah a fost un lider plin de cruzime, ducând campanii cu multe pierderi, crescând taxele care i-au ruinat economia țării și a devenit de temut după execuțiile în masă. Se spune că atunci când a fost informat că „nu exisă războaie în Rai”, el a spus „păi, și unde mai e plăcerea?”.

A fost asasinat la 58 de ani în timp ce dormea, în anul 1747. Dinastia fondată de el s-a stins în 1796, după o serie de conducători slabi.

Epoca Industrială: Dinastia Qajară (1789 – 1925)

După dinastia de scurtă durată Zand, o nouă dinastie a fost creată de liderul turcmenilor din tribul Qajar. Se numea Agha Mohammed Khan. Și acesta și-a propous să reunifice Iranul. În 1794 și-a eliminat toți rivalii, iar în 1796 a fost încoronat ca shah. A fost asasinat un an mai târziu și urmat de nepotul său, Fath Ali Shah.

Persia a fost atunci învinsă în războaiele cu Rusia țarului Alexandru I,  pierzând Georgia, Armenia și nordul Azerbaidjanului. De atunci, Persia a căutat noi relații cu puterile occidentale.  Sub domnia lui Naser od-Din între 1848 și 1896, Persia  a fost industrializată grație influenței științei și tehnologiei europene, dar și a metodelor de învățământ modern care au fost adoptate.

Șahul a căutat totuși să mențină independența țării în fața disputelor dintre Marea Britanie și Rusia. În 1896, Naser a fost asasinat. După ce a fost ocupată în Primul Război Mondial între 1914 și 1918 de ruși, britanici și otomani, părea că Persia nu-și va mai reveni.

Ultima dinastie: Pahlavi (1925-1979)

Însă, în februarie 1921, Reza Khan, un ofițer militar, a preluat puterea din 1925 și a instaurat noua dinastie – Pahlavi.   Sub domnia sa, femeile s-au emancipat.

Când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, iar britanicii și sovieticii au ocupat Iranul, Reza Shah a abdicat, fiind urmat la tron de Mohammad Reza Shah Pahlavi în 1941. Acesta a fost ultimul monarh din istoria Persiei până la instaurarea Republicii Islamice Iraniene în 1979.

Sursa Foto: Wikipedia Commons

Autorul recomandă:

• Povestea și istoria de 100 de ani a dinastiei Pahlavi. „Prințul Persiei” este cerut la conducerea Iranului de către protestari. Cum arată succesiunea
• Cine este Reza Pahlavi, supranumit Prințul Persiei, pe care protestatarii din Iran îl cheamă sǎ preia conducerea