Ce-am avut și ce-am pierdut din epoca de aur a învățământului românesc? „E incorect să ceri unui sistem să fie mai bun decât țara în care se află”

Redactor:
Eugen Istodor
O idee fixă face ravagii. Astăzi este rău. Ieri a fost bine. Da, Epoca de aur a învățământului românesc nu a existat și nici nu va veni curând. Știți ce înseamnă cu adevărat "Epoca asta de aur" care ne bântuie-stafie? Comunismul a alfabetizat poporul, adică le-a dat democratic idei, litere și cifre pentru a sluji utopia lui Lenin, Stalin, Ceaușescu. Pentru cei care nu știu: utopia nu s-a realizat niciodată. Parte din cei care au trăit aproape 50 de ani de comunism au dansat o întreagă epocă de aur, dar majoritatea au avut dreptul la distrugerea creativității, la anularea oricărei libertăți de gândire. Interviu cu profesorul Carol Capița, Universitatea București, Facultatea de Istorie.

Reporter: Când începe „Epoca de aur”?

Carol Capița: Sintagma de „epocă de aur”, tipică ultimului deceniu al perioadei comuniste, a fost folosită doar de propaganda oficială. Atunci, nimeni nu-și făcea iluzii că trăiește o epocă de aur. La nivelul cadrelor didactice, fie ele de învățământ mediu sau universitar, nimeni nu avea iluzii cu privire la realitate – pornind de la calitatea dotărilor și a logisticii, până la limitările și coercițiile impuse sistemului de educație.

Frustrarea de acum te aruncă în raiul Epocii de Aur?

Adevărat, memoria umană este selectivă (este puternic influențată de sentimente) și, adesea, rămân în urmă mai degrabă amintirile considerate a fi frumoase. În plus, biologia continuă să joace feste, în condițiile în care „înainte” era, inevitabil, epoca tinereții noastre. Pe o notă mai generală, toată istoria este marcată de percepțiile fiecărei generații despre o epocă de aur, cea trecută, aflată în contrast cu prezentul mai mult sau mai puțin degradat și degradant. Este un mecanism al memoriei colective pe care se bazează multe din mecanismele care diferențiază istoria de trecut.

Cum s-a ajuns la gândirea aceasta tranșantă? Comunismul-epocă de aur, democrația-haos.

Când spunem: Înainte de ’89 am avut un sistem de învățământ de excepție, dar democrația prost înțeleasă l-a distrus, de fapt, adevărul este undeva la mijloc.

Într-adevăr, în ciuda epurărilor din primii ani de comunism și al unor compromisuri cu sistemul făcute de unii mari intelectuali, în sistem au rămas, cel puțin în primele două decenii, cadre didactice (mai ales la nivelul învățământului superior) formate adesea în universități occidentale sau măcar care avuseseră acces la literatura de ultimă oră. Această generație a format la rândul ei specialiști și profesori foarte buni; dar poate că contribuția lor a constat și în faptul că au reprezentat o punte cronologică din 1945 până în perioada – prea scurtă – dintre 1968 și 1972.

Comunismul a eliminat analfabetismului, dar care era valoarea învățământului?

În egală măsură, trebuie să recunoaștem că preocuparea regimului pentru eliminarea analfabetismului a fost un lucru bun. La fel, existența unui acces mai liber la educație, bazat pe gratuitatea acestuia. Desigur, cineva ar putea comenta faptul că semnificația acestui acces este drastic alterată de calitatea învățământului (dar am intra într-un argument circular) sau că, dimpotrivă, aceasta ar justifica sintagma metaliferă (dar, la fel, argumentul ar fi circular, căci ar folosi ca argument ceva ce de-abia urmează a fi demonstrat). Perioada comunistă a fost și o perioadă de relativă încremenire tehnologică, ceea ce făcea ca sistemul de educație să intre într-o rutină ce poate fi ușor confundată cu calitatea. În momentul în care sistemul s-a confruntat cu o economie de piață (caracterizată de viteza și amploarea schimbărilor), sistemul nu a mai făcut față: logistica îmbătrânită, legislația generală cu sincope (sunt legi din anii ’60 și ’70 încă în vigoare), o relație strâmbă între locurile de muncă (de o piață a muncii nu putea fi vorba) și oferta educațională (facultăți din cadrul Politehnicii aveau câte 500 de absolvenți pe promoție, în timp ce la istorie erau doar 50, iar pentru alte specializări numărul era chiar mai redus), de unde și repartizări ciudate și supranumerare dublate de lipsuri la fel de relevante (autorul a predat la un moment dat istorie, geografie și o limbă străină).

 Omul cuminte, era realizat, nu?

 Da, cel mai grav lucru este că se produceau absolvenți de liceu sau de facultate care știau că nu au șanse să se realizeze profesioal decât dacă stăteau cuminți sau, mai bine, pactizau cu sistemul. Selecția era și ea subiectivă: cei ce aveau rude condamnate politic sau în străinătate, sau erau copii de preoți nu puteau candida la facultățile ideologice (istorie, drept, filosofie).

După 1989, nu democrația (prost sau bine înțeleasă – formulă nefericită, căci un sistem nu poate fi „înțeles” bine sau rău, el poate fi doar prost sau bine pus în practică de oameni și instituții deopotrivă), ci oamenii au distrus bruma de lucruri bune.

Ieri, se impunea respect elevilor. Azi,  de ce nu mai există respect nici pentru carte și nici pentru profesori?

Se confundă respectul cu teama, interesul cu preocuparea pentru dezvoltare personală. În ceea ce privește trierea, să ne aducem aminte de faptul că, vroiai sau nu, puteai sau nu, trebuia să termini (ca să vezi, la fel ca astăzi) cel puțin zece clase, după care (poate mai bine ca astăzi) făceai o școală profesională și apoi continuai la seral (în treacăt fie spus, am avut privilegiul să lucrez cu doi astfel de absolvenți de seral – unul a ajuns conferențiar și prețuit coleg al meu, iar altul este astăzi un avocat de succes, așa că …).

Nu cred că era vorba de respect, ci mai degrabă de teamă. Teama de note mici, de reacția părinților (care vroiau ca odraslele să iasă din cercul limitat al fabricii sau al CAP-ului, pe un principiu precizat de Caragiale, anume că românul se naște licean, trăiește funcționar și moare pensionar), de posibile puncte slabe la dosar (mai ales dacă vroiai să candidezi la o facultate considerată a fi ideologică).

Ieri, se triau la sânge absolvenții, azi, de ce nu există criterii?

Trierea era și ea destul de subiectivă, căci era influențată ideologic (și la nivelul locurilor pentru învățământul superior trebuia respectată balanța procentuală de muncitori, țărani și intelectuali), de unde și disproporțiile flagrante dintre diferitele specializări. În ceea ce privește selecția actuală, ea nu lipsește pentru un set de specializări foarte căutate sau care formează în domenii reglementate la nivel european. În cazul celorlalte specializări, există o obligație de a căuta o serie de elemente de departajare (de obicei notele de la bacalureat, un interviu și sau o scrisoare de intenție).  

Nu s-a întâmplat nimic bun din ’90 încoace! Reforme interminabile și fără rezultate?

Nu este nici pe departe așa. Multe lucruri s-au schimbat, dar cred că este incorect să ceri unui sistem de învățământ să fie mai bun decât țara în care se află. Pe scurt, lucrurile pozitive care au avut loc în ultimul sfert de veac pot fi următoarele:

– racordarea sistemului național (pe componenta de curriculum, cel puțin) la evoluțiile recente din domeniu în plan european și mondial;

– regândirea conținuturilor (autorul își aduce aminte că a predat la începuturile carierie cu ajutorul acelorași manuale pe care le-a avut ca elev): depolitizare, aducere la zi, modificarea accentului de la reproducere la interpretare;

– creșterea numărului de oportunități de formare pentru profesori (mai ales datorită activității organizațiilor non-guvernamentale);

– afirmarea existenței partenerilor (stakeholders) în procesul educațional și includerea lor în lanțul decizional.

Sunt cel puțin două probleme legate de această temă:

– publicul tinde să ignore durata foarte lungă a schimbării pe care o implică sistemul educațional (o analiză relativ recentă explică succesul finlandez: 1968, legea educației – 1972, aplicarea acesteia – 1999, primele rezultate; analiza ajungea la concluzia că reforma a început să dea rezultate în momentul în care copiii primilor trecuți prin reformă au intrat la randul lor în școală);

– condiția fundamentală este aceea a continuității măsurilor luate; aici, mitul pare să se confirme.

Înainte promovam doar adevăratele valori, în timp ce azi vezi că sunt promovate doar non-valori, nu?

Evident, impresia este falsă. Dacă regimul ar fi promovat doar valori, nu s-ar fi prăbușit. În timpul comunismului, pentru a putea promova trebuia să faci o serie de compromisuri (a fi membru de partid era cel mai mic compromis), la fel ca și pentru a avea acces la plecări la congrese (era o problemă chiar și în cazul plecărilor în interiorul blocului socialist). În unele domenii, chiar și oportunitatea de a da examen pentru un post în cercetare sau în învățământul superior trebuia să ai acceptul PCR.

După 1989, oportunitățile de carieră și de acces la informație și la rețelele profesionale au devenit ceea ce trebuiau să fie demult.

Întrebarea, însă, pornește de la premisa că promovarea ar avea ceva de-a face, în mod intrinsec, cu prezența în mass-media. Cred că aici se află principala problemă: suntem o societate în care „elita” este cu necesitate eseistă.

Unde sunt inginerii noștri de altă dată? Nu mai avem decât economiști și avocați, nu?

Unul din foștii mei colegi de liceu (care ne-a părăsit prea devreme) absolvise Aeronavele, facultate de vârf a Politehnicii, cu o notă mare; în consecință a fost  repartizat la fabrica de textile Tricodava, pe motiv că acolo se făceau supantele (chingile) pentru parașutele de frână ce dotau MIG-urile. Unde ne sunt inginerii? Acolo unde este și industria. În ceea ce privește a doua parte, să nu uităm că oamenii au liberul arbitru și că tinerii care încep o carieră în aceste domenii își asumă riscuri foarte mari (sunt mii de avocați, dar de succes poate câteva sute). Nu cred că dimensionarea în funcție de ce crede societatea la un moment dat că are nevoie este util (asta a încercat regimul comunist) sau în acord cu dreptul individului de a se dezvolta pe o cale pe care o alege.

Uitați-vă ce se întâmplă la BAC și câți absolvenți mai avem. Arată cât de jos a ajuns sistemul românesc, nu?

 Procentajul de 70-75 % este tipic Franței și altor țări din UE. Noi suntem încă sub magia rezultatelor de 100 % din epoca anterioară (când profesorii erau sancționați cu tăierea salariilor și interdicția de a se înscrie la grade în cazul unor rezultate slabe ale elevilor). În plus, un faianțar bun (câți au mai rămas în țară) câștigă cel puțin cât un conferențiar universitar, așa că de ce să se chinuie cu cartea? Pe de altă parte, măcar de s-ar chinui cu meseria (din păcate, o îndeletnicire rară). Ca în orice societate, se poate trăi bine și fără doctorate.

 

 

 

 

VIDEO! O vietate din era dinozaurilor, filmată în timp ce înota într-un râu din România:...
George Burcea, declaraţie controversată de dragoste! Ce a putut să îi spună Vivianei Sposub, după...
FOTO. Gabriela Cristea, goală în cadă! Vedeta TV a lăsat la vedere prea mult
FOTO. Cum a ajuns să arate fosta campioană mondială la gimnastică! Românca s-a retras și...
Părinții lui sunt actori celebri, dar el mănâncă din gunoaie. Povestea este șocantă
Sistem imunitar vs. Coronavirus: Cât timp durează imunitatea după COVID-19? Studii efectuate şi clarificări OMS
Donald Trump a adus în discuție România în contextul scandalului Hunter Biden. Reacția lui Klaus...
George Burcea, declaraţie controversată de dragoste! Ce a putut să îi spună Vivianei Sposub, după...
Cine a fost prima iubită a lui Klaus Iohannis? Președintele a recunoscut asta de față...
După aproape 2.000 de ani, o descoperire INCREDIBILĂ despre impunătorul împărat TRAIAN, care l-a învins...
Vedete din România care au apărut în Playboy. Gimnastele care au lăsat TOT la vedere...
Veste proastă pentru 7 milioane de pensionari. Ce se întâmplă cu mărirea pensiilor
Sărbătoare mare vineri în calendarul ortodox: Ce nu ai voie să faci pe 23 octombrie...
Când simți „un gâdilici” în gât virusul și-a croit deja calea în organism. Remediul care...
Un business care explodează în România. Nimeni nu credea că se va schimba atât de...
Locul superb aflat la câteva minute de Braşov, dar care nu este o staţiune de...
Inchide