#COLECTIV. Cristian Matei: „Mă întrebi dacă lumea a învățat ceva din Colectiv, eu cred că nu. Nu a învățat absolut nimic”

Publicat: 29/10/2016, 17:33

„Acela a fost iadul, cu flăcări, cu întuneric și cu fum. Efectiv iadul și pe lângă toate astea ceea ce m-a doborât cel mai mult pe mine, nu a fost nici flacăra și nici fumul acela ci strigătele, țipetele copiilor care erau lângă mine. Erau copii de 16 ani, 15 ani, fete și băieți. Toți cei de acolo plângeau și își strigau părinții. Aia a fost cel mai greu pentru mine de suportat”, descrie un supraviețuitor ceea ce s-a întâmplat pe 30 octombrie 2015 în clubul Colectiv.

O seară pe care Cristian Matei nu o va uita niciodată, de care-i vor aminti cicatricile de pe spate, pe care spune că nu vrea neapărat să le opereze, așa cum vrea să facă în cazul celor de pe gât care „se văd”.

„Totul este foarte greoi pentru mine”, își rezumă Cristi cu vocea tremurândă viața de după Colectiv. Nu se ferește să spună că ceea ce trăiește și ceea ce i se întâmplă lui nu înseamnă că li se întâmplă tuturor răniților din acea seară. El este norocos, într-un fel. Chiar dacă de la Bagdasar Arseni a plecat în Israel cu două bacterii intraspitalicești, mai mult mort decât viu, organismul lui a avut puterea să lupte. Și a câștigat.

Dacă în ianuarie nu putea nici măcar să se sprijine cu mâna de un scaun, astăzi poate să facă aproape tot ce făcea și înainte. Își folosește mâinile, însă nu complet. „Nu pot să deschid mâna dreaptă de exemplu, așa cum o făceam înainte. Îmi e greu să apuc un pahar, dacă nu îmi încape în mână nu pot să îl iau cu mâna dreaptă, dar mă folosesc de stânga”, își mișcă ușor mâinile acoperite de mănușile negre. Se uită la ele, apoi privește în gol.

Își amintește de durerile pe care le simțea pe mâini, pe ceafă și pe spate. Durau puțin, două – trei secunde. Erau înțepături ca de ac, scurte, dar chinuitoare. L-au chinuit aproape trei luni. Și-apoi au urmat mâncărimile de care n-a scăpat nici acum. Se scuză pentru că probabil s-a scărpinat și-n timpul interviului, „dar n-am ce să fac…”, spune și-și atinge brațul stâng.

Este, totuși, mulțumit de evoluția pe care a avut-o. Durerile există și probabil vor exista mult timp de-acum încolo. Orice atingere primită pe pielea arsă este un alt moment în care gândurile lui Cristi zboară la ceilalți răniți și la ceea ce trăiesc și ei, la fel ca și el. Durerea pe care o simte în timpul ședințelor de terapie îl fac să nu meargă zilnic la kinetoterapeut, așa cum ar trebui. Pur și simplu nu poate. „Mă duc aproape zilnic la kinetoterapeut, nu mă duc zilnic din cauza durerilor pentru că sunt dureroase acele masaje pe care le fac pe pielea arsă, e neplăcut, doare și atunci mă mai duc zi da, o zi nu, uneori mă duc doua trei zile la rând, depinde, cam așa”, recunoaște el și ridică din umeri.

Între ședințele de kinetoterapie se gândește la operațiile pe care le mai are de făcut. Se gândește la degetele lipite ascunse în spatele mănușilor de protecție și la faptul că vrea să scape de cicatricile de pe gât și speră că se va recupera într-atât încât să poată spune că are, din nou, o viață normală.

„Mai am operații de făcut la mâini pentru că în urma arsurilor mi-a crescut piele între degete și atunci trebuie desfăcute degetele respective, la urechi la fel sunt lipite de cap puțin, tot din cauza arsurilor și mai am niște cicatrici care s-au format atât pe gât aici, dar și pe spate. Alea de pe spate nu mă deranjează pentru că nu se văd, nu mă interesează, dar astea de pe gât aș vrea să le scot cumva, deci mai am de tras, nu știu cât timp, pentru că medicii mi-au zis că nu pot să îmi ofere un timp, depinde de organism, depinde de recuperarea corpului, depinde de mult. Cremele pe care le folosesc, medicamentele pe care le iau, e ceva relativ, nu pot să îmi spună că peste 2 luni gata, ești bine. Deci vom vedea”, vocea îi tremură și privirea-i e fixă.

În fiecare clipă îi zboară gândul la seara aceea, care i-a schimbat viața. Seară în care a scos telefonul și a început să filmeze. Seară despre care și-a impus să nu înceteze să povestească niciodată ce s-a întâmplat în Colectiv. A privit imaginile pe care le-a filmat cu telefonul mobil, dar nu le-a urmărit niciodată cu sunet. Nu vrea să mai audă țipetele. Asta e tot ce-ar vrea să uite. În rest…

„Mi-am impus singur, fără sfatul cuiva să nu evit niciodată acest subiect, să nu mă prefac că nu a existat. Vorbesc despre asta, îmi aduc aminte despre asta, am acea filmare făcută de mine, am văzut imaginile dar nu am ascultat, într-adevăr, pentru că nu vreau să mai aud țipetele alea, chiar nu cred că mai suport să aud strigătele celor care erau acolo”, își stăpânește lacrimile și-și potrivește baticul pe urechile arse.

Un simplu foc

„Nu m-am speriat pentru că m-am gândit că este un simplu foc. M-am gândit atunci ce se poate întâmpla? Ia foc, OK, o să fie un incendiu, dar ies frumos pe ușă și am scăpat de tot”. Au fost primele gânduri care i-au trecut prin cap lui Cristian Matei în momentul în care a văzut că stâlpul acela s-a aprins. A scos imediat telefonul și a început să filmeze. Instinctul de jurnalist nu-l trăda. Era un moment pe care, așa cum spune el, zâmbind amar, nu trebuia să-l scape din punctul de vedere al unei știri.

Și-a fost mai mult decât o știre. În câteva minute, Mumu, așa cum îi spun prietenii, s-a simțit ca prins într-o capcană. Tot tavanul ardea. S-a îndreptat spre ieșire și spune că poate faptul că a ieșit printre ultimii i-a salvat viața. Când a ajuns aproape de ușă, luminile s-au stins. Era beznă. Beznă și-o mare de oameni care-ncercau să treacă peste cei căzuți la pământ. „Degeaba au fost printre primii dacă n-au mai putut să iasă”, își spune bărbatul și ochii i se umplu de lacrimi. Privește fix și-și amintește momentul în care o flacără puternică l-a cuprins. I-a ars scalpul, spatele și mâinile. Era viu, dar incapabil să se miște, incapabil să iasă de acolo.

„Era întuneric, repet, nu vedeam nimic și am simțit că sunt blocat de la brâu în jos. Erau trupuri, corpuri acolo care mă blocaseră din față și din spate și atunci am intrat și eu în panică. Au fost câteva momente în care am început să strig și eu (…) M-am gândit „Gata, Doamne, aici o să mor”. Da, asta a fost. Efectiv m-am împăcat cu ideea că o să mor acolo (…) Dar după ce am simțit că pot să îmi mișc piciorul am prins curaj, m-am calmat și am început efectiv să mă zbat pentru viața mea (…) Am început să îmi trag piciorul cu greu, cu forță, cu putere până l-am scos desculț, în halul acesta eram de prins acolo. După ce am scos piciorul am reușit să mă cațăr efectiv pe cei de acolo și mă duceam înainte, nu vedeam nimic dar eu mă duceam înainte în beznă (…) Am auzit că strigau cei de afară „Hai, hai”, nu la mine neapărat, la cei care eram acolo și cineva m-a prins de o mână și m-a tras afară”, povestește Cristi și se asigură o dată-n plus că baticul de pe cap îi acoperă așa cum trebuie urechea stângă.

N-a băgat de seamă cine l-a tras de mână și l-a ajutat să iasă din club. Când s-a văzut afară, grija lui a fost să găsească un taxi și să ajungă acasă, la soție și la copii.

„Am găsit pe cineva de acolo, nu știu cine, habar nu am cine e persoana aia și l-am tras de mână și i-am zis „te rog ajută-mă să găsesc și eu un taxi”. Iar el s-a uitat la mine și mi-a spus „Păi tu nu vezi cum ești? Trebuie să ajungi la spital”. „Moșule, dacă mă ajuți bine, dacă nu, nu. Mă ajuți sau nu?”, am zis. El a văzut că eram nebun și a zis: „Vino cu mine”. Și m-am dus cu el și m-a împins într-o ambulanță de fapt”, rememorează bărbatul ceea ce avea să fie aproape ultima amintire a lui din acea noapte.

Asistentele i-au rupt tricoul și l-au acoperit cu o folie pentru arsuri. Lângă el erau alți trei sau patru răniți. Apoi s-a trezit la spitalul Bagdasar Arseni unde s-a opus atunci când medicii au vrut să-i scoată verigheta de pe deget. I-au dat calmante și-apoi…

…s-a trezit după 3 săptămâni în Israel

„M-am trezit conștient după vreo trei săptămâni în Israel, în Tel Aviv (…) Eram o legumă îmbălsămată în pat”, spune Cristi și-și amintește că i se părea că s-a trezit într-un film. Un film în care actorul principal era el, un bărbat cu arsuri pe 35% din suprafața corpului, căruia îi fuseseră date 50% șanse de supraviețuire, dar care scăpase ca prin minune.

Foto: Arhiva personala, Cristian Matei

În Israel i-a fost alături soția, Oana, femeia care a trăit și momentele sale de inconștiență, în care medicamentele îl făceau să nu mai știe cine este.

„Acolo, în Tel Aviv, am fost în stare gravă și am avut o perioadă de coșmar – jumătate vis, jumătate realitate – pentru că eu eram conștient, deschideam ochii, îi vedeam pe medicii ăia care veneau la mine, îmi administrau niște calmante și, cu imaginea lor în cap, eu adormeam și continuam să îi văd, să îi visez, să am coșmaruri (…) Asta a fost perioada de delir când spuneam ceva de genul că „foc” că „ e incendiu”, lucruri de care eu nu îmi aduc aminte, dar o cred pe Oana că nu mă păcălește și e normal, probabil că, în subconștient, ăsta era un lucru care mă șocase și care rămăsese acolo”, zâmbește amar și parcă nu-i vine să creadă că și-a revenit.

Și se gândește la soția lui, la momentul în care aceasta i-a arătat pe telefon o poză cu copiii și l-a întrebat: „Știi cine sunt?”. Răspunsul a venit clar și răspicat: „Nu, nu știu cine sunt copiii ăștia”. Au fost cuvinte care-au speriat-o pe Oana și-au urmărit-o până în ziua când spusele medicilor s-au adeverit și Cristi a început să-i recunoască pe toți – familie și prieteni.

Când vorbește despre prieteni tonul vocii i se încălzește și ochii i se umplu de lacrimi. I-au fost alături acolo, în Israel, fie de la distanță, fie i-au făcut vizite. Și a contat mult. Cristi își amintește că stătea în pat și o ruga pe Oana să-i citească mesajele trimise de prietenii și colegii lui pe pagina specială de Facebook, dedicată lui „Ajută-l pe Mumu”.

„Atunci când eram imobilizat la pat în Tel Aviv, în spital, singura mea alinare, singura chestie care mă ținea cu ochii deschiși erau Oana, soția mea și copiii pe care îi vedeam pe telefon, pe Skype și prietenii, mulți prieteni, deci toți prietenii mei s-au mobilizat în momentele alea, inclusiv colegii de la serviciu. Poate că asta este și explicația, poate, nu știu, pentru care am reușit să trec peste trauma psihică a tragediei. Ajutorul acesta pe care l-am primit din toate părțile, părinți, socri, pisică, purcel toți. Și rănile cred că se vindecă mai bine când ești cu bună dispoziție”, spune și-n voce se simte cât e de mândru de prietenii lui.

Își amintește când, după ce a ieșit de la terapie intensivă și a fost mutat într-un salon, a fost să se plimbe. În Tel Aviv, centrul medical era ca un mic oraș. Întors în camera lui, a văzut că patul lui avea cortina trasă. Era sigur că n-o lăsase așa. „Băi ce se întâmplă aici?”, și-a spus și de după perdea a apărut prietenul lui Cătălin, alături de care-a trăit noaptea groazei din Colectiv.

Foto: Arhiva personala, Cristian Matei

„Era puțin mai bine ca mine pentru că pe el îl externaseră și era cu prietena lui, viitoarea lui soție pentru că după aia m-am dus și la nunta lor, a fost tare, amândoi eram cu basmaua pe cap dar el atunci a renunțat la basma. Dar uite încă un exemplu de ajutor care a contat foarte mult pentru faptul că l-am văzut acolo a fost o chestie care m-a mai liniștit la cap, mental, psihic”, recunoaște Cristi și zâmbește.

Înapoi la Colectiv – tristețe și furie

Zâmbetul îi piere când în minte i se succed fotografiile celor care-au murit în acea seară. Tineri, ale căror poze au fost înșirate pe altarul improvizat în fața clubului groazei. Cristian s-a întors la Colectiv.

– Sentimentul?
– Tristețe.

„Ce să simt… Tristețe! Multă tristețe pentru că vedeam toate acele fotografii la altar, puse acolo și îți dau lacrimile, nu ai cum să nu… Chiar dacă nu i-ai cunoscut, chiar dacă nu ai fost acolo, nu ai cum, nu poți să fii de piatră și să nu te impresioneze drama asta”, vocea îi tremură.

Cunoscuți sau nu, cei care și-au pierdut viața acolo și-au pierdut-o pe nedrept, iar „corupția ucide”, nu-i doar un clișeu pentru Cristian Matei. El a scăpat cu viață, dar revolta și furia sunt prezente în sufletul lui.

„Cum e posibil să se întâmple așa ceva în 2016 și nu suntem în 1907, cu un stat de drept care se presupune că are grijă de tine, cum e posibil să se întâmple așa ceva? Mulți spun că e un clișeu „corupția ucide”. Asta e o prostie, este cât se poate de adevărat. Corupția chiar ucide și am văzut clar treaba asta la Colectiv. Este efectul șpăgilor, al corupției, al mitei, al plicului dat în buzunar”, spune el, pe un ton aspru și parc-ar vrea să poată schimba ceva.

Ar vrea să o poată salva pe Teo, prietena lui, fotografa care a murit la Spitalul de Arși. A luptat două zile, dar n-a mai putut. Cristi își amintește că ea l-a rugat să meargă la concertul celor de la Goodbye to Gravity. L-a rugat să o ajute să îi promoveze, pentru că muzica lor „suna bine”. Entuziasmul ei l-a inspirat pe Cristi și niciodată n-a refuzat să-i ofere o mână de ajutor. „Era ca un copil de 8-9 ani, la orice concert ziceai că e pentru prima dată în viața ei când asistă la un concert rock, în halul acesta era, atât de mult îi plăcea, iar asta era pentru mine: „Mai sunt și oameni de genul acesta…”. Și îmi plăcea foarte mult lucrul acesta, felul în care se implica în mișcarea rock. Asta m-a impresionat cel mai mult și m-am lăsat și eu tras în valul acesta al ei”, tonul vocii îi scade.

N-a apucat să vorbească prea mult cu ea în seara aceea. Teo se plimba de colo-colo, în goana după un cadru cât mai bun. S-a gândit că va avea timp să îi vorbească după… „Am văzut-o după aia pe perete în poză. La altar”, își stăpânește cu greu lacrimile și ridică din umeri.

„Au murit din cauza condițiilor, din cauza infecțiilor bacteriilor.Deci am avut mare noroc pentru că am reușit să plec la timp de acolo”

Fotografii și amintiri. Atât le-au rămas… și lui, și părinților, prietenilor sau colegilor celor care au pierit în incendiul din Colectiv. El a scăpat. A fost norocul lui într-o loterie a luptei cu arsurile și toate celelalte complicații. O loterie în care un rol central l-au jucat și condițiile în care au fost tratați răniții internați în țară. Știe asta din propria-i experiență.

Spune-mi ce crezi acum, dacă ai fi rămas în România, am mai fi avut această discuție acum?

„ Îți dai seama că e greu de spus asta. Asta e o loterie, e 6/49, ai sau nu ai noroc. Nu știu, dar înclin să cred că nu, nu am mai fi avut această discuție pentru că au fost victime ale tragediei din Colectiv crea au murit cu arsuri mult mai mici decât ce am avut eu, cu 10-15% arsuri, iar eu am avut în jur de 30 și, deci dublu. Iar ei au murit, dar de ce au murit? Au murit din cauza condițiilor, din cauza infecțiilor bacteriilor. Deci am avut mare noroc pentru că am reușit să plec la timp de acolo.(…) Am avut bacterii și am văzut asta la raportul medical, eliberat de medicii de acolo, după ce m-am externat. În ianuarie când am ajuns în București și m-am uitat, atunci am văzut ce scria pe fișă, 2 bacterii am avut, deci așa am aflat. Bine, și după aia am văzut într-un raport al Corpului de Control în care era cu infecțiile nosocomiale și acolo spunea că spitalul Bagdasar e 0, adică nu are, dar iată că a avut, pentru că eu am avut de acolo, de acolo am venit”, povestește și-n voce se simte resemnarea.

Cristi își amintește momentul în care s-a trezit în spitalul din Tel Aviv, după trei săptămâni de inconștiență. Totul era ca într-un film. Și ca un iubitor de filme, Cristi a asemuit saloanele din Israel cu încăperile dintr-o producție SF, cu aparatură de ultimă generație, cu un pat computerizat care-l întorcea de pe-o parte pe alta atunci când nu se putea mișca deloc. „Patul acela, în funcție de greutatea victimei făcea niște calcule și după un anumit timp te întorcea singur. Deci, se mișca patul singur cu mine. În halul acesta eram acolo”, spune el și-și amintește că s-a uitat pe pereți, peste tot, și a văzut toate măsurile de siguranță în caz de incendiu.

„A trecut efectul, s-a terminat, a fost atunci…”

Colectiv a fost o tragedie care a scos oamenii în stradă. O tragedie despre care lui Cristian Matei nu i-a venit să creadă că a generat revolta care a schimbat un Guvern. Își amintește când soția lui a început să-i povestească ce s-a întâmplat după incendiul din club: cum au ieșit oamenii în stradă, cum a demisionat Victor Ponta, cum s-au mișcat lucrurile. „Atunci nu am crezut treaba asta, iar Oana mi-a povestit cum a căzut Guvernul Ponta și am zis că nu are cum să-și dea Ponta demisia. Am zis că sunt sub influența medicamentelor”, recunoaște Cristi.

Își amintește când a ieșit în curtea spitalului din Tel Aviv și un prieten i-a spus: „Băi, dar au fost zeci de mii de oameni pentru ce s-a întâmplat, pentru voi, pentru Colectiv, și l-au dat jos pe Ponta”. Atunci a fost momentul în care a înțeles că ceea ce-i spusese soția lui era adevărat.

Și oamenii au strigat „Corupția ucide”, dar au înțeles ei că într-adevăr corupția ucide? „E greu de spus”, răspunde Cristi și oftează amar. „Să luăm corupția de exemplu, mă întrebi dacă lumea a învățat ceva din treaba asta, eu cred că nu. Nu a învățat absolut nimic, pentru că acesta este românul și când zic asta mă gândesc la recentele alegeri locale unde au fost aleși oameni cu dosare penale sau cercetați penal. Deci cum poți tu să alegi un om care are probleme cu justiția? Deci nu am învățat nimic din Colectiv. Iată! Când un om e în închisoare și tu îl votezi, ți se pare că am învățat ceva? Nu, absolut nimic, din păcate!”, ridică din umeri și privește în gol.

„Mă întrebi dacă lumea a învățat ceva din treaba asta, eu cred că nu. Nu a învățat absolut nimic, pentru că acesta este românul”

Privește și se gândește că lipsa de educație ar putea fi explicația pentru această atitudine a românilor. Nu vrea să vorbească precum un analist, însă îi pare că totul ține de educație. „Atunci a fost o chestie de moment, lumea a fost impresionată de tragedia asta, că nu s-a mai întâmplat în România niciodată o tragedie de genul acesta, cu atât de mulți morți și, evident, impactul a fost foarte puternic”, explică Cristi, gândindu-se și la felul în care se poartă oamenii cu el acum.

Dacă atunci când a revenit în București, oamenii-l vedeau că nu poate să se țină de bară și-i ofereau locul în autobuz, acum totul este exact pe dos. Iar concluzia o trage el, cel care-și acoperă capul și-și ferește urechile arse de privirile celor din jur: „A trecut efectul, s-a terminat, a fost atunci”.

Cel mai mare regret?

„Cel mai mare regret este legat de cei care au murit acolo. Nu trebuia să se întâmple așa ceva, oamenii ăia nu aveau nici o vină. A fost o seară de vineri în care am ieșit la un suc, la o bere, la un concert după serviciu, după școală, să ne relaxăm într-un club în care mai fuseseră concerte de genul acesta. Deci nu trebuia să se întâmple așa ceva, nu aveam de ce, nu am avut nici o vină, oamenii ăia au murit nevinovați acolo și părerea mea este că au murit din cauza statului român prin incompetența angajaților și a corupției, acesta este regretul meu legat de acea noapte”.

„Oamenii ăia au murit nevinovați acolo și părerea mea este că au murit din cauza statului român prin incompetența angajaților și a corupției”