FEMEIA LA 70 DE ANI. Margit Șerban, doctor: „Dacă am reușit, înseamnă că așa a vrut Dumnezeu”

Trăind într-un prizonierat impus de idei preconcepute, deformăm, adesea, imaginea femeii la 70 de ani. Suntem tentați să-i retușăm portretul cu umbrele propriilor noastre temeri și angoase. Ba, chiar avem tendința să-i consumăm timpul cu aerul că-i înțelegem starea de fragilitate, de retragere, de absență nostalgică din prezentul imediat. Ei bine, doamna doctor Margit Șerban, șefa Centrului de Transplant Medular din Timișoara, medicul care a realizat primul transplant de măduvă din România, primul transplant cu celule stem de la fratele donator, precum și primul transplant cu celule stem de la un donator neînrudit, ne convinge de contrariul absolut.

Când am sunat, în jurul prânzului, ca să-i propun un interviu, era la Arad, unde ajunsese de la Cluj, și se pregătea să plece către Timișoara; și n-am găsit în vocea sa nota ascuțită a oboselii, a enervării ori a lipsei de răbdare. „Asta e viața mea. Munca. Un prieten, cu sânge german, ca și mine, mi-a spus cândva: „Vrei împlinire?! Fugi de deziluzie, de facil? Atunci concentrează-te pe munca ta! În ea vei găsi satisfacția și vei fi mereu fericită”.

FLASH NEWS Daniel Băluță lansează un atac frontal la adresa lui Ciprian Ciucu: „Aveți două opțiuni – demisia sau munca”

12:19

ADMINISTRAȚIE Ciprian Ciucu prezintă situația de la STB: „Avem 250 de economiști și 200 de directori și șefi”. Ce vrea să facă primarul Capitalei

12:12

Grăbindu-ne, am putea greși iar, închipuindu-ne un „frau doktor”, intransigent și neînduplecat. Pentru că e tocmai invers: atunci când nu izbândește, Margit Șerban plânge, copleșită de durerea copiilor cruciați, ridicați împotriva propriei lor morți. Dar asta numai după ce, mai întâi, își adună în sine toată tăria de caracter pentru a putea rosti ceea ce e de nerostit. „E cumplit, e inuman. Am văzut părinți, am văzut mame care au căzut, pur și simplu. S-au năruit fizic. Au refuzat să creadă, au țipat, li s-a schimbat fizionomia, au leșinat. În meseria mea poți să căștigi, luptându-te cu moartea. Dumnezeu poate lucra prin tine. Putem izbândi. Dar dacă nu… Atunci eu sunt aceea care duce vestea. Care anunță venirea morții; implacabil”. Și tăcem amândoi lăsând liniștea să alunge imaginea.

Educația prinde dacă terenul e bun

„Arbeit, Ordnung und Disziplin”. Acestea au fost și au rămas „armele” doctorului Margit Șerban. „Poate sună prea dur, prea ferm. Dar așa am izbutit”. Doar așa a rezistat. Această femeie remarcabilă a fost lovită, mai întâi, ea însăși, de destin. Fiul său a murit într-un accident. „N-am mai putut lucra. Nu mai existam. Câteva luni am fost absentă. Când m-am întors în spital am înțeles grozăvia situației, mai mult, mai intens. Vedeam cum se stinge viața în ochii acelor copii pentru care eu aș fi putut fi mâna întinsă de Dumnezeu. Și mi-am spus că acolo e locul meu”.
Și acolo a fost, zeci de ani. Din purgatoriul acela a întors la viață mulți copii, unii fără speranță. „Ce satisfacție mai mare să ai decât aceea că astăzi poți vorbi cu o copilă perfect sănătoasă, care, în urmă cu niște ani, a venit la mine cu cea mai gravă formă de leucemie?!”. Și ce păcat că nu se întâmplă mereu la fel.

„Așa am simțit, să rămân”

Ei bine, „frau doktor”, cu tot sângele nemțesc și toate genele saxone de care a dispus și mai dispune, n-a vrut, în ruptul capului, să-și ia tălpășița în Germania, ori în Austria. „Acuma, dacă spun că dorința asta de a rămâne face parte din mine, din viața mea, din starea mea, n-o să mă creadă nimeni. Mi-e și rușine s-o spun. Dar e adevărat. Apoi, și căsătoriile mixte ne fac să rămânem pe loc. Prietenii, colegii, munca. Dar, dincolo de toate, e ceva în tine: o fel de a fi, un respect. Eu le spun tinerilor, studenților, rezidenților. Le spun că, dacă vor, dacă asta vor, pot pleca. Dar, mai întâi, să lase și aici ceva din ce au învățat ei…”.

După ce le-a murit băiatul, Margit și Viorel Șerban, soțul său, remarcabil diabetolog, au vrut să realizeze ceva în amintirea lui. Și au ridicat, la Buziaș, din banii lor, un „Centru Medical pentru Copii și Adolescenți – Cristian Șerban”; ulterior, acesta a intrat în circuitul public.

Apoi, Margit, cu o perseverență și o putere extraordinare, și-a convins colegii germani, austrieci și italieni să o ajute să-i readucă la viață pe copiii bolnavi de cancer. „M-au ajutat enorm. Ei sunt educați în felul ăsta extraordinar, să-ți întindă mâna când ai nevoie. Când au venit în România, în anii 90, mi-am spus și eu păsul la o întâlnire. Abia dacă îmi auzeam eu vocea firavă, de emoție; însă ei m-au auzit. OK, pe tine te alegem!, mi-au spus”. Și s-au ținut de cuvânt. Au ajutat-o pe Margit Șerban să construiască, la Timișoara, o clinică de oncopediatrie, de la fundație la mansardă.

„Profesorul Țurcanu a crezut în mine”

„Mă uit cu drag la chipurile lor, prinse în rame. Le am aici pe perete. Și la florile pe care le-am primit. Îmi plac florile, îmi dau viață. La fel și recunoștința oamenilor, pe stradă, când mă întâlnesc. Vorba lor bună. N-am crezut, atunci, la început, când mentorul meu, profesorul Țurcanu, m-a ales să fac asta, că voi reuși, că voi fi puternică, așa cum credea el, că voi putea purta această povară. O perioadă am fost chiar supărată. Până am aflat că fiică lui, unica fiică, a fost îndrumată către aceeași ramură. Dacă am reușit, înseamnă că așa a vrut Dumnezeu. Și mă gândesc că n-am făcut umbră degeaba pământului…”.