Medicul care face posibil miracolul vieții pentru copiii nenăscuți. Ioana Drăgan: „Când îți vezi pentru prima dată copilul este poate singurul moment când simți că tot universul s-a aliniat pentru fericirea ta”

Redactor:
Ionela Banarescu
Când a făcut pentru prima oară singură o operație intrauterină pentru a salva viața unor gemeni nu a putut să dormi două zile după. „Numai la asta m-am gândit și pentru mine a fost cea mai mare bucurie", spune Ioana Drăgan, medic specialist obstetrică-ginecologie, specializată în operații intrauterine și diagnoză fetală.

Specializarea și-a făcut-o la Londra, la King’s College, și, chiar dacă mulți colegi de-ai săi aleg să rămână în străinătate, Ioana Drăgan s-a întors în România și profesează la azi la Polizu și Clinica Femme Boutique Medical. „Am decis să mă întorc acasă pentru că sunt puțini medici care fac ce fac eu. (…) M-am întors în România pentru că eu cred că pot schimba ceva, cred că știu destul de multe încât să-i învăț și pe alții din puțina și restrânsa aripă a medicinei pe care o practic, și-mi doresc ca românii , femeile însărcinate din România, să aibă acces la o medicină prenatală așa cum am văzut că se face în Anglia”, spune medicul într-un interviu acordat Gândul și Mediafax.ro. 

Cu o meserie pe care o iubește și o familie asemenea, Ioana Drăgan spune că viața sa este minunată. Cu toate acestea admite că are și „zile grele”. Iar astea sunt legate de meserie: „Zilele cele mai grele sunt acelea în care stai în fața unui părinte și îi spui că, din păcate, expertiza ta medicală te îndreptățește să-i spui că copilul are practic o boală incurabilă sau o afecțiune care îi va fi fatală după naștere”.

„Sper ca Dumnezeu să îmi dea putere și să am toate elementele mele de ancoră din viața mea ca să pot să merg mai departe și cu fiecare an care trece să pot să zic da, viața mea e mai bună decât era anul trecut și astăzi cu siguranță viața mea e minunată!”, spune Ioana Drăgan. 

Redăm integral interviul cu Ioana Drăgan:

Reporter: Care a fost cea mai mare șansă pe care ai primit-o de la viață?

Ioana Drăgan: Cea mai mare șansă pe care am primit-o de la viață a fost posibilitatea de a pleca în Londra să învăț o meserie care la noi în țară nu există și anume să învăț medicina materno -fetală. E o specializare aparte, o ramura separarată a specializării mele de bază a obstetricii și ginecologiei. De fapt această subspecializare a fost inițial inventată,ca să zic așa, în Londra de către un grup temerar de oameni adunați de prin toate colțurile Europei și ei au avut această șansă nemaipomenită de a sta sub aripa profesorului Rodek și de a privi și a înțelege dezvoltarea unui bebeluș în burta mămicii lui. Când am auzit prima dată despre medicina materno-fetală eram în anul șase de facultate și a fost un curs opțional pe care am decis să îl fac. Nici nu-mi venea să cred că există o astfel de ramură a medicină, că putem să știm lucruri despre un bebeluș înainte ca el să vină pe lume și să îl cunoaștem cu toții și când am aflat pentru prima dată că pot să fac așa ceva, deși nu la mine în țara, mi-am depășit toate opreliștile care mi-au fost puse în drum ca să pot să ajung acolo și să învăț alături de cei mai mari doctori și să pot și eu, odată, în viitorul meu, să fac medicină materno-fetală. Consider că anul 2012, când am plecat din țară în ianuarie, a fost cea mai mare șansă pe care viața mi-a dat-o, m-am agățat de ea cu toată puterea, a fost o lecție grea pentru mine și profesională și ca dezvoltare personală, ca om, dar nu regret nicio clipă!

Care a fost cea mai frumoasă zi din cariera ta?

Cea mai frumoasă zi din cariera mea a fost când am operat pentru prima dată intrauterin o pereche de gemeni. Am spus că am plecat pentru prima dată în Londra în 2012, am stat acolo doi ani, doi ani și jumătate aproape, și am învățat să fac ecografie, să pun diagnostic, să urmăresc o sarcină normală, să imi dau seama când un bebeluș este sănătos sau atunci când are nevoie de suportul nostru din exterior, apoi m-am întors în țară, am stat aici încă un an de zile și am plecat din nou în Anglia în 2016, de data asta ca să învăț să fac chirurgie fetală, adică să operez bebeluși la mamica lor în burtică. Iar prima intervenție pe care am făcut-o eu singură, sub observația profesorului Kypros Nicolaides, a fost în apropiere de ziua mea, în aprilie, în 2016, și am considerat că a fost cea mai minunată zi din viața mea. Ai așa un sentiment, simți că pătrunzi într-un spațiu atât de privat și de intim și ai o șansă să repari ceva și să dai un nou început unei vieți. Era o pereche de gemeni de 16 săptămâni care erau în pericol pentru că un bebeluș îl hrănea prea mult pe celălalt, un bebeluș era foarte mic, celălalt era foarte mare și practic trebuia să-i separăm și să le creăm premisele unui nou început. Și asta am făcut pentru prima dată singură și a fost un moment „wow”, n-am putut să dorm două zile după, numai la asta m-am gândit și pentru mine a fost cea mai mare bucurie. Apoi când gemenii s-au născut și mama a venit cu ei să mi-i prezinte a fost un moment extrem de emoționant, am plâns alături de ea pentru că ne aduceam amândouă aminte cum la 16 săptămâni, când bebelușii aveau doar 150 și 200 de grame, stăteam în fața acestei femei și îi spuneam că, dacă nu facem ceva, s-ar putea să nu-și țină niciodată copiii în brațe.

Care a fost cea mai grea zi din cariera ta? 

Zile grele sunt în fiecare săptamână, în fiecare lună, de mai multe ori pe an. Zilele cele mai grele sunt acelea în care stai în fața unui părinte și îi spui că din păcate expertiza ta medicală te îndreptățește să-i spui că copilul are practic o boală incurabilă sau o afecțiune care îi va fi fatală după naștere. Sunt multe astfel de cazuri, din păcate, însă este realitatea în care trăim. Pe de-o parte este cel mai greu lucru din meseria mea dar pe de altă parte este și lucrul pentru care sunt cea mai recunoscătoare că pot să îl fac, pentru că practic dând un diagnostic prenatal, fie el și nefavorabil, ajuți părinții și îi ferești de o eventuală tragedie care ar putea să apară odată cu nașterea copilului, pentru că nimic nu e mai șocogen decât să te trezești în fața unui fapt împlinit despre care nu aveai nici o idee. Deci mi-e greu să îmi aduc aminte de un moment dificil, mai degrabă o serie de zile nefericite.

De ce te-ai întors în țara având șansa să lucrezi în străinătate? Medicii români pleacă, nu vin acasă. 

Așa este! Am avut mai multe oportunități să rămân în Anglia, și în afara Angliei, în Elveția, în Franța. Am decis să mă întorc acasă pentru că sunt puțini medici care fac ce fac eu. Suntem o mână de oameni și mă bucur că suntem prieteni, ne cunoaștem colaborăm, lucrăm între noi, ne cerem părerea unul altuia și sunt recunoscătoare acestui lucru. M-am întors în România pentru că eu cred că pot schimba ceva, cred că știu destul de multe încât să-i învăț și pe alții din puțina și restrânsa aripă a medicinei pe care o practic, și-mi doresc ca românii , femeile însărcinate din România, să aibă acces la o medicină prenatală așa cum am văzut că se face în Anglia atât în domeniul de stat cât și în cel privat, pentru că în Anglia, pe lângă practica mea de zi cu zi în spitalele de stat, lucram și în mediul privat și e și acolo o lume cu totul aparte. Cred că sistemul privat de sănătate din România este departe de ceea ce înseamnă sistem privat de sănătate oferit afară și sunt extrem de recunoscătoare că am avut parte și că pot sa lucrez într-un cabinet medical cum este Femme boutique care se ridică la niște standarde occidentale, unde femeile au parte de medici cu pregătire de nota 10, la fel cum eu am văzut ca se face meserie la Londra pe Harley Street.

Ce înseamnă România pentru tine? 

România pentru mine este acasă. Cât am trăit în Anglia nu am spus niciodată la mine acasă e așa, referindu-mă la Londra, sau la noi se face medicină altfel. Eu întotdeauna am văzut România ca locul în care m-am născut, în care am trăit, în care vreau să trăiesc și locul unde vreau să mor și un loc pe care îl privesc cu drag și sunt mândră de schimbările prin care trece România, sunt mandră de toți colegii mei de școală generală, de colegii mei de liceu care au plecat afară și s-au întors în România ca să schimbe ceva. Cred că suntem așa ca niște ghiocei care se zbat prin zăpada de martie și care împreună vor face o Românie mai bună.

Ce îți place și ce nu îți place la țara ta în acest moment?

Ce îmi place la țara mea acum este vântul schimbării, pe care îl simt din ce în ce mai mult. Așa cum am spus, toți tinerii care vin cu idei noi, vin cu expertize de afară, vin cu un standard altfel decat standardul de bază din România. Ce nu îmi place este piramida care încă există în care baza e dată de un sistem învechit, cu preconcepții și mă refer aici în toate domeniile, fie el educațional, medical, social , politic, economic. Cred că o să mai dureze un pic până o să putem să schimbăm cu adevarat mentalitatea acestei piramide, dar eu sunt optimistă, sunt în general o fire optimistă și cred că toți, fiecare câte un pic, pot aduce un aport major la locul unde România iși dorește să fie peste 15 -20 de ani .

Care a fost cea mai frumoasă zi din viața ta personală? 

Cea mai frumoasă zi din viața mea personală a fost în momentul în care soțul meu m-a cerut de nevastă. Eram în Londra și a fost o surpriză pentru mine, sărbătoream 9 ani de când suntem împreună și am ieșit la masă. El venea în vizită destul de des, a fost un sacrificiu mare pentru amândoi să trecem prin perioada asta lungă a mea în Londra și el în România, însă e un om minunat care m-a susținut în tot ceea ce fac și care m- a împins mereu de la spate să fiu mai bună și să fac mai multe și cu ocazia aniversării noastre de 9 ani de relație m-a cerut de nevastă și am fost extrem de emoționată și fericită.

Care a fost cea mai grea zi din viața ta personală? 

A fost același moment care a fost poate una din cele mai fericite zile din viața mea profesională: momentul când profesorul Nicolaides m- a acceptat să mă întorc din nou în departamentul din Harris Birthright Research Centre for Fetal Medicine de la King’s College Hospital din Londra pentru a face chirurgie fetală și a trebuit să mă duc acasă și să mă uit în ochii soțului meu și să îi spun: știi, eu fac din nou bagajele și o să plec și vreau să fac lucrul ăsta, pentru că asta voi învăța și asta voi face mai departe. A fost greu să îmi strâng din nou toată viața, să o împachetez în 4 cutii de carton și să plec în Anglia lasând totul în spate: familie, iubitul meu de 9 ani de zile, părinții mei , pacienții mei, locul meu de muncă, a fost foarte greu.

Ce consideri extraordinar în viața ta? 

Ambiția mea! Ambiția mea cred că e cel mai mare dat al meu și îi mulțumesc mamei mele că m-a făcut să fiu și mai ambițioasă decât sunt. Ambiția și dorința de autodepășire.

Care este minunea sau miracolul vieții tale, dacă a existat? 

Cred ca miracolul vieții mele este faptul ca m-am născut în familia în care m-am născut. Am niște părinți care și-au dorit să facă un om muncitor, un om ambițios, un intelectual din mine, m-au susținut și m-au împins mereu să merg mai departe, nu mi-au pus nicio opreliște, m-au lăsat să decid pentru mine ce este mai bine, de mică fiind. Mi-aduc aminte că mama m-a trimis pentru prima dată în tabără când aveam doi ani și jumătate. Toată lumea în jur era stupefiată, se mirau toți cum să îți lași copilul de doi ani jumăte să plece singur în tabără și mama îmi povestește mereu că ea crezut foarte mult în mine și în capacitatea mea de autocontrol și de a decide pentru mine ce e bine și ce e rău și niciodată nu mi-a spus nu face asta pentru că o să se întâmple așa, mi-a spus mereu vrei să faci asta fă-o, n-o să fie bine, dar tu trebuie să decizi pe pielea ta dacă nu e bine sau, din contra, dacă tu cu tine crezi că lucrul ăsta este cel mai bun, fă-l și eu îți sunt alături și la bine, și la rau. Cred că ăsta a fost norocul meu, să am asemenea părinți.

Cât din cea care ești acum este rezultatul greșelilor pe care le-ai făcut?

Cred că mai mult de 50% ! Sunt mândră de greșelile mele ! Sunt o persoană care arde repede, mă consum foarte mult când greșesc, mă supăr, mă supăr pe mine mai ales de multe ori și mai ales când eram mai tânără nu-mi dădeam libertatea de a privi și conjunctura în care am ajuns să greșesc. Întotdeauna consider că este exclusiv vina mea, sută la sută eu sunt de vina că daca nu a ieșit ceva bine, nu m-am străduit destul, nu am muncit destul. Cu timpul am învățat că nu depinde numai de mine, depinde de factorii externi, depinde de alți oameni. Și acum mă supăr în continuare însă nu atât de mult, pentru că realizez că mai puțin, decât credeam initial, din greșeală este vina mea. Și încerc să repar ceea ce pot, adică să mă repar pe mine, restul factorilor nu am cum să îi schimb și sunt conștientă de lucrul ăsta , deci în total cred că undeva mai bine de 50% din ceea ce sunt astăzi este suma greșelilor pe care le-am făcut.

Ce crezi că te-ar face atât de fericită încât să spui: „Clipă oprește-te!”? 

Cred că momentul în care voi deveni mamă. Nu am avut oportunitatea asta până acum, viața mea a fost foarte ocupată, însă sunt alături de mame, cred că mai bine de 80% din timpul meu, mame care au un copil, mame care își doresc să aibă copii, mame care sunt mame pentru prima dată la o vârstă pe care părinții noștri ar fi judecat-o și îmi place sa vorbesc foarte mult cu pacienții mei, îmi place să le înțeleg mentalitatea de viață, dorința, mediul social din care provin. Am învățat asta tot la Londra, am învățat că, pentru a putea să vorbești medical cu un om, este bine să-l cunoști întâi social și, pe cât pot, cu fiecare dintre pacienții mei, încerc să practic acest joc să îi spunem. Mă ajută pe mine într-un fel să-i încadrez și să pot să le vorbesc astfel încât și ei să aprecieze actul medical și și mie să-mi fie ușor să le prezint anumite informații medicale într-o lumină care să fie facilă pentru ei. Îmi place să vorbesc cu mamele și să le simt emoția, să le fiu alături când vine primul bebeluș sau al cincilea bebeluș pe lume și cred că starea aceea pe care o ai în momentul în care îți vezi pentru prima dată copilul este poate singurul moment din viață când simți că tot universul s-a aliniat pentru fericirea ta și cred că atunci aș spune clipă stai în loc și rămâi cu mine.

În ce stă puterea ta? 

Puterea mea stă în echilibrul meu de acasă, în faptul că am susținerea familiei mele și a soțului meu și în acele puține ore când sunt acasă simt că sunt ca un telefon mobil care se pune la încărcat. Îmi încarc bateriile complet fie că stau acasă 4 ore, cum se întamplă destul de des, 4 ore acasă 20 de ore la muncă, sau că am luxul unui weekend prelungit. Sunt momente în care mă încarc de energie, mă încarc de optimism, sunt recunoscătoare pentru că am o meserie atât de frumoasă ca cea pe care o practic și că familia mea îmi dă puterea să merg mai departe și să continui să fac ceea ce fac în fiecare zi.

În ce stă libertatea ta? 

Libertatea mea stă în anul în care m-am născut și în posibilitatea de a trăi într-o țara liberă în care pot să fac ceea ce îmi doresc profesional, social, emoțional, să gândesc așa cum vreau, să fac ceea ce vreau și să fiu cu cine vreau. Cred că, dacă aș fi acum înainte de 1990, libertatea mea ar fi fost cu siguranță îngrădită și posibilitatea de a fi unde sunt acum ar fi fost zero.

În ce stă frumusețea ta? 

Genele de la mama! (râde) Mama mereu îmi spunea când eram mică că inteligența unui om se vede pe fața lui, în trăsăturile pe care le are, nu știu dacă e adevărat, nu prea cred în chestia asta, dar poate o urmă de adevăr există acolo. Poate că ochii într-adevar sunt lumina sufletului. Mi s-a spus adesea că am niște ochi foarte frumoși, fratele meu are ochi mai frumoși decât mine, îi are albaștri, dar eu cred că inteligența și bunătatea oamenilor se citesc pe față.

Ai fost vreodată hărțuită sexual?

Nu.Nu. Cred că uneori femeile se complac poate în gândirea că un gest, poate colegial sau un gest care vine ca o glumă din partea unui bărbat, care la momentul respectiv poate nici nu-l percepi ca o forma de hărțuire sexuală ajunge la un moment dat, peste câteva luni sau peste un an, contextual să fie privit altfel, pentru că și mentalitatea oamenilor se schimbă cu trecerea timpului și a experiențelor nefavorabile. Dar cred că este foarte important să discerni ceea ce e bine de ceea ce e rău și e foarte important să nu te lași influențat de poveștile negative ale altor oameni .

Cum comentezi mișcarea #metoo? 

Faptul că s-a creat această mișcare la nivel internațional nu a fost o surpriză pentru mine. Dintotdeauna în ierarhiile profesionale, unde există un mix de bărbați și femei și unde, în general, barbații ocupă funcții de conducere superioare femeilor, vor exista aceste scandaluri și nu cred că a venit ca o surpriză pentru nimeni. Poate că ce a fost surprinzător pentru toată lumea a fost sentimentul de grupare a tuturor acestor femei care au fost hărțuite sexual. Sentimentul că pot în sfârșit să aibă libertatea de a ieși în fața camerelor de filmat și a spune și mie mi s -a întâmplat lucrul ăsta, nu ești singură, suntem împreună, suntem mai multe. Cred că era foarte greu acum 15-20 de ani dacă cineva ar fi ieșit și ar fi spus: „uite, regizorul acesta faimos m-a harțuit sexual și m-a șantajat sexual ca să obțin un rol sau o promoție în cariera mea”. Cred că acea femeie s-ar fi gândit de foarte, foarte multe ori dacă să facă o astfel de declarație tocmai prin prisma defavorurilor profesionale și/sau financiare care ar fi venit ca urmare a acestei declarații. Însă astăzi, în secolul 21, sentimentul de grup , de apartenență, de similitudine pe care oamenii îl acceptă mult mai ușor decât înainte, a făcut ca aceste femei să aibă puterea să iasă și să spună o poveste care în alte vremuri nu ar fi fost posibilă. Cred că se întâmplă lucrul acesta la toate nivelele și în toate domeniile profesionale, nu numai în industria de film din America, ci în toate marile companii și multinaționale și, dacă stăm să ne gândim, e un subiect vechi care a fost uzitat și în multe filme ca poveste de bază și cred că ,oricât se va scrie pe tema asta, lucrurile vor continua să fie așa pentru că relațiile de putere dintre ierarhiile din marile companii sau businessuri chiar și în domeniul medical, poate și faptul ca deasupra ta există un superior care iți este de sex opus, atunci se creează premisele unui astfel de șantaj.

Și ultima întrebare, iți iubești viața? 

Da! O iubesc! Îmi iubesc viața. Mă gândesc câteodată, tocmai pentru că sunt atât de ambițioasă, ce aș putea să schimb ca să fie mai bine decât este. Și probabil că sunt schimbări pe care nu le percep, sunt multe și mărunte la care mă gândesc, dar aceea ce mă surprinde de fiecare dată sunt momentele acelea de introspecție și de meditație în care mă gândesc unde eram eu acum un an? Și îmi aduc aminte unde eram acum un an și mereu zic, ah, păi astăzi e mai bine! Viața mea este mai bună decât era acum un an, dar de fapt acum un an eram foarte fericită cu ceea ce eram și v-aș fi răspuns la fel, da, viața mea e minunată! Așa că sper ca Dumnezeu să îmi dea putere și să am toate elementele mele de ancoră din viața mea ca să pot să merg mai departe și cu fiecare an care trece să pot să zic da, viața mea e mai bună decât era anul trecut și astăzi cu siguranță viața mea e minunată!

Inchide