Singura româncă din echipa de negociatori ONU cu Siria. „Când am văzut imaginea cu Omran, am simțit că putea fi copilul meu. Adevărul e însă mult mai dureros”

Cum se trăiesc conflictele din Orientul Mijlociu când lucrezi de zece ani pentru ONU și când dosarele pe care le gestionezi vizează situațiile din Siria, Liban și Israel? Pentru Laura Raețchi, singura româncă din echipa de negociatori ai ONU cu Siria, astfel de întrebări constituie scenariul cu care se confruntă de când lucrează pentru cea mai importantă organizație internațională din lume. „Trebuie să-ți dorești asta foarte mult” în condițiile în care „competiția e foarte mare”, a sintetizat ea, într-un interviu acordat Gândul, „rețeta” care i-a permis să facă parte din acest proiect.

Pasiunea sa pentru Orientul Mijlociu „a pornit cumva în copilărie” și a prins rădăcini în urma călătoriilor, în vacanța de vară, în Iran, Egipt și Turcia. De la familiaritatea pe care o resimțea, când vizita acele regiuni, până la curiozitatea de a explora mai mult a fost doar un pas, suficient pentru a-și pune amprenta decisiv asupra studiilor sale universitare. A absolvit, în 2000, Universitarea Americană din Bulgaria, acolo unde susține că s-a îndrăgostit de cursurile de politică și a renunțat, astfel, la ideea de a face o carieră în jurnalism și, ulterior, a obținut, în 2003, un master la Fletcher School of Law and Diplomacy din Boston, SUA. Trei ani mai târziu, Laura Raețchi pășea pe holurile ONU pentru prima dată. Aici avea să activeze în cabinetul actualului secretar-general al organizației, Ban Ki-moon, de la care susține că a învățat „cât de important e să comunici”, și să colaboreze cu fostul secretar-general, Kofi Annan, un om „cu o autoritate morală ieșită din comun”, care este „fiul unui șef de trib din Ghana”.

În primii opt ani la ONU, Laura Raețchi, care se ocupă, din 2012, de dosarul sirian, în cadrul Departamentului pentru Operațiuni de Menținerea Păcii al ONU, mergea, odată la două luni, în zonele de conflict, iar activitatea sa depindea de misiunea încredințată. „Mergi acolo să reprezinți valorile organizației, dialogul drept cale de rezolvare a disputelor, organizarea de alegeri libere ca contestație a accesului la putere”, povestește ea. Uneori, era trimisă și „într-o vizită foarte scurtă, fulger”, în care doar ducea o scrisoare oficialilor politici, ce conținea „un anumit set de concesii într-un proces de negociere”, aștepta răspunsul lor și se întorcea la New York.

Dorința sa de a rezolva revendicările celor vizați direct de conflict, în locurile unde „e mult mai ușor să bombardezi decât să construiești instituții”, a fost mai importantă decât riscurile implicate de deplasări. O astfel de deplasare, pe care nu o va uita niciodată, a fost cea din Liban, în 2005, când a fost martoră la condițiile „absolut deplorabile” în care 700.000 de refugiați trăiesc din 1948 încoace. „Nu poți să descrii. În nicio mahală din Romania nu vezi ce-i acolo”, își amintește ea.

Cu toate acestea, imaginile din zonele de conflict, prezentate în mass-media, ca cea a micului Omran, din Alep, sunt departe de „fața adevărată și monstruoasă a acestui conflict”, a cărui aplanare va aduce, precum în cazul orașelor eliberate de ISIS, din Irak, o singură întrebare: cine va guverna aceste teritorii? „Victoria militară lasă un vid politic și pe partea politică, nu suntem întotdeauna pregătiți să preluăm guvernarea în aceste zone extrem de vulnerabilizate și traumatizate (…) Este dilema pe care estimez eu că o vom vedea în următoarele luni, în cadrul conflictului”, a argumentat, în acest sens, Laura Raețchi.

Deși rezolvarea conflictului din Siria trenează, acest lucru nu derivă din nepriceperea ONU, explică ea. „Vorbim de procese istorice. Democrația, reconcilierea politică în urma unui conflict nu pot avea loc peste noapte și trebuie să fim acolo să-i acompaniem, să-i susținem, să-i creăm acest spațiu în care competiția pașnică pentru spațiul public poate fi realizată”, a adăugat expertul ONU.

În activitatea sa la ONU nu se înscriu doar dosarele pe care le gestionează, ci și colaborările cu actualul secretar-general, Ban Ki-moon, de la care Laura Raețchi mărturișește că a învățat cât de important e să comunici, dar și cu fostul secretar-general al organizației, Kofi Annan, pe care îl caracterizează drept „un om cu o autoritate morală ieșită din comun”.

În ceea ce privește dorul de România, Laura Raețchi susține că este adepta unui „dor moderat pentru că nu poți să lași sentimente de genul ăsta să o ia razna” și că anturajul impresionant de români, de la New York, o ajută să își astâmpere dorul de casă. Întrebată cum se va împărți între New York și București, după ce s-a măritat cu deputatul PNL, Ovidiu Raețchi, expertul ONU a răspuns că urmează să ia o hotărâre după ce amândoi își vor fi încheiat angajamentele pe care le au.

Interviul integral cu Laura Raețchi

Gândul: Lucrați la cea mai importantă organizație internațională din lume. Cum v-a schimbat viața acest lucru?

Laura Raețchi: E împlinirea unui vis din timpul universității. Mi-am dorit întotdeauna să lucrez acolo. În ideea mea, organizația reprezintă un set de valori care urmărește, practic, emanciparea rasei umane, dacă nu sunt prea puțin modestă, în sensul solidarității, al compasiunii, al înțelegerii, al reconcilierii, al progresului pentru întreaga rasă umană și mi se pare un loc extraordinar. E un proiect extrem de ambițios, evident, dar pentru cineva procupat de ce înseamnă buna guvernare și ce înseamnă o viață bine trăită, zic eu că e un loc minunat în care să lucrezi cu oameni preocupați de aceleași probleme și aceleași întrebări.

Cum ați ajuns să lucrați pentru ONU? Există o rețetă?

Trebuie să-ți dorești asta foarte mult, pentru că competiția e foarte mare, și trebuie să ai puțin noroc să intri în contact cu oameni care protejează, angajează, care au nevoie de ajutor pe o problemă pe care tu ai suficientă specializare. Deci și pentru un internship, pentru un stagiu la ONU, ai nevoie să fii deja înscris într-un program de masterat. Deci organizația se adresează exclusiv oamenilor cu studii superioare și apoi ajută foarte mult expertiza regională.

Cum s-a născut această pasiune pentru Orientul Mijlociu?

A pornit cumva în copilărie, pentru că, tatăl meu, ca inginer la uzina Tractorul, a lucrat în Iran, în Egipt și în Turcia, în timpul copilăriei mele și în vizitele pe care i le-am făcut în vacanța de vară acolo, am descoperit o oarecare familiaritate, o afinitate pentru regiunea respectivă și o curiozitate, în mod clar, care a rămas acolo, din copilărie. Apoi, în timpul studiilor, am devenit pasionată de ideea de guvernare și cât de important este, ca cetățean, să ai norocul să te naști într-un stat cu instituții puternice. Și, ca ilustrare, m-am dus să văd cum e în Liban într-o vacanță pentru că citisem eu că e un stat aparent integru, dar cu niște instituții extrem de fragile și într-adevăr, am văzut că acolo, de exemplu, contează mult mai mult familia în care te naști, clanul din care provii, religia pe care o ai și mult mai puțin faptul că ești libanez. Am vizitat tabere de refugiați acolo. Deci mi-a adâncit și curiozitatea pentru această regiune, iar de trei ani lucrez pe problema Siria.

Am citit că erați foarte aproape de a da admiterea la Facultatea de Jurnalism. A fost jurnalismul, tot așa, o pasiune sau ce a produs decizia de a nu mai da acea admitere?

În 1996, când mă pregăteam pentru admiterea la facultate, într-adevăr, de unde locuiam eu în Brașov, când veneam la București, Casa Scânteii mi se părea un loc extraordinar unde să îți desfășori activitatea de jurnalist, dacă totul îți merge bine în viață și asta era aspirația mea la vremea respectivă. S-a întâmplat că tata a găsit în România Libera un anunț al unui concurs pentru burse, la Universitatea Americană din Bulgaria, și am mers acolo. Sistemul la o universitate in vest, după cum știți, e mai flexibil decât la noi, în sensul că deși crezi că mergi acolo să studiezi jurnalism, în cazul meu, dacă după un an te răzgândești, că te îndrăgostești de cursurile de politică, cum am pățit eu, poți să-ți schimbi profilul fără nicio problemă.

Ce presupune, efectiv, activitatea dumneavoastră din teren, când vă duceți în zonele de conflict?

De la caz la caz, depinde de mandat, depinde de misiunea pe care o ai. Presupune foarte mult ascultat, să încerci să înțelegi puncte de vedere într-o situație în care aceste puncte de vedere, adeseori, se confruntă în mod violent. Deci, mergi acolo să reprezinți valorile organizației, dialogul drept cale de rezolvare a disputelor, organizarea de alegeri libere ca contestație a accesului la putere, deci nu războiul, ci alegerile pentru accesul la putere și schimbarea, renumirea edificiului politic.

O astfel de misiune a fost, de exemplu, în Sudan, când vreo trei săptămâni am umblat din oraș în oraș, în nord și în sud. Era înainte de independența Sudanului, pentru organizarea alegerilor parlamentare și generale, din anul respectiv. Mandatul cu care am plecat a fost să facem o analiză a condițiilor electorale, dacă într-adevăr condițiile pentru alegeri libere și democratice sunt îndeplinite.

Uneori, mergi, însoțești un emisar, într-o vizită foarte scurtă, fulger, în care mergi și duci o scrisoare președintelui sudanez, în care îi cere un anumit set de concesii într-un proces de negociere și, practic, ăsta e scopul vizitei, aștepți răspunsul și te întorci la New York în 24 de ore. Ți se spune vineri, la 4, că vineri la 6 te urci în avion și când ești tânăr și ambițios, și încă nu ai o familie, de multe ori e evident că răspunsul e absolut da, voi fi la aeroport, la 6, pentru avionul respectiv.

Cât de des mergeți în aceste zone de conflict?

În primii opt ani, cam la două luni aveam o deplasare pentru un motiv sau altul. În ultimii doi ani, mai puțini, a fost alegerea mea, dar în mod normal, cam ăsta e ritmul, foarte, foarte intens. Primii patru ani am lucrat pe problema Sudan, o situație disperată, era 2006, genocidul din Darfur abia intrase pe agenda Consiliului de Securitate și se dorea o soluționare pe partea politică. În primul rând, un proces de negociere, apoi pe negocierea unui acord de pace, apoi doi ani de efort foarte intens la desfășurarea unei operațiuni de menținere a păcii, care presupune negocieri multiple, nu doar cu guvernul și cu grupările rebele.

Scriam rapoarte săptămânal despre de ce se întârzie spitalul, care venea din Pakistan cu avioanele care urmau să facă evacuarea medicală, care veneau din altă țară, de ce nu primeau autorizația să zboare după ce au ajuns acolo. De exemplu, contingentul egiptean nu a putut fi salvat dintr-o criză pentru că guvernul sudanez refuza să se dea autorizația elicopterului de evacuare a unor soldați răniți dintr-o ambuscadă, și care au murit, efectiv, din motivul ăsta.

Nu vă este niciodată frică sau v-a fost vreodată frică când v-ați dus în aceste zone de conflict, să vă gândiți chiar că nu mai puteți să plecați de acolo?

A existat o singură dată când am avut gândul ăsta. Era mai 2012, începusem misiunea în echipa de negociere pe Siria cu emisarul special, Kofi Annan la vremea respectivă. Era prima mea vizită în Siria, aveam negocieri cu guvernul în Damasc, și urma să trecem linia frontului să avem niște întâlniri cu opoziția în Homs, într-unul din marile orașe ale Siriei, un centru al opoziției și al revoluției, care a început în 2011, și, în momentul în care am trecut frontul, eram un convoi de două mașini, două Toyote blindate. Aveam vestă antiglonț, cască albastră, deci măsurile de securitate erau maxime. Din punctul nostru de vedere mi s-au părut excesive. Mormăiam, așa, „uite ce inconveniență, sunt foarte grele”, dar mașina din fața noastră a primit un glonț în parbrizul din spate. Din fericire era blindată și ea, deci nu a pătruns.

În acest „No man”s land” ești mai ușor de atacat pentru că și guvernul și opoziția vor susține că nu ei au tras, nu se știe de unde a venit glonțul, deci nu ai cui să te plângi. Important e că nimeni nu a avut de suferit, dar mi-am dat seama că este fragilă treaba și în tot timpul discuțiilor pe care le-am avut într-o grădiniță, cu liderii opoziției din Homs, la vremea respectivă, s-au auzit focuri de mitralieră încontinuu și, din când în când, mă gândeam că ar fi foarte bine să se termine totul cu bine, dar să și putem ajuta.

Cei de acolo, cei din societatea civilă, oamenii simpli, când vă văd, cum reacționează? Vi s-a întâmplat să vă ceară cineva să-l luați de acolo efectiv?

Din fericire, nu. Misiunile în care am călătorit eu până acum au fost mai degrabă de natură politică, deci am mers la negocieri cu lideri politici care sunt învățați să își suprime emoțiile și care pot vorbi în mod foarte convingător, foarte elocvent, despre revendicările lor, despre traumele comunității pe care o reprezintă fără să aducă partea asta emoțională, personalizată. Cu ea se confruntă colegii mei din departamentul care se ocupă de ajutoare umanitare și în organizațiile subsidiare ale ONU, care se ocupă cu problema refugiaților. Ei au o muncă mult mai grea decât mine pentru că ei se confruntă cu emoția aceasta nefiltrată a victimelor conflictului, în mod direct.

Ați mers în Alep?

Am fost în Alep. Am fost în Homs, în 2012, când am început să lucrez pe Siria. Alep încă nu era destabilizat. Muriseră 30.000 de oameni în acest conflict. Acum numărul e de 10 ori mai mare, minim. Al-Qaeda încă nu venise în Siria, ISIS încă nu fusese creat, era un conflict mult mai ușor de rezolvat, însă, interesele au fost altele și medierea a eșuat în momentul respectiv. În anul următor am plecat din echipa de mediere. Au fost trei ani frustranți în care efectiv nu s-a întâmplat nimic. Colegii mi-au spus că n-am pierdut nimic și în timpul ăsta am lucrat pe dosarul Siria.

Ce ați simțit când ați văzut acea fotografie care a făcut înconjurul lumii, cu micul Omran?

Am simțit că putea fi copilul meu, că putea fi oricine, puteam fi eu în locul lui. N-ai cuvinte să comentezi o astfel de imagine. E o imagine cu care la ONU te confrunți zilnic, încerci să nu devii insensibil la asemenea simboluri, dar este, totuși, o imagine sanitizată, zic eu, față de fața adevărată și monstruoasă a acestui conflict sau a oricărui război. Arată „bine” pe ecranul televizorului fără să șocheze așa cum ar face-o imaginile mai detaliate ale acestui conflict. Deci e un simbol, e tragic, dar adevărul e mult, mult mai dureros.

Nu vă încearcă, în unele momente, un sentiment de neputință când vedeți că, în ciuda eforturilor depuse, conflictul persistă și numărul victimelor tot crește?

Da și nu. Munca pe care o faci e, în primul rând și aici semănăm puțin cu munca pe care o faceți, aici, e aceea de a analiza corect conflictul, de a spune adevărul despre ce se întâmplă, chiar nu ai întotdeauna mijloacele de a îi schimba soarta, de a-l opri. Este, în același timp, o muncă care țintește la restabilirea, reechilibrarea sistemului politic. Noi trebuie să creăm procese politice prin care acești actori care au degenerat, au deviat de la normă, să reintre în normalitate, în legalitate, să își poată exprima aspirațiile politice în mod pașnic.

Și, chiar dacă procesele astea durează ani de zile, uneori și decade întregi, nu e din nepriceperea noastră, e din faptul că vorbim de procese istorice. Democrația, reconcilierea politică în urma unui conflict nu pot avea loc peste noapte și trebuie să fim acolo să-i acompaniem, să-i susținem, să-i creăm acest spațiu în care competiția pașnică pentru spațiul public poate fi realizată.

Ce v-a impresionat cel mai tare când ați fost în aceste zone de conflict?

M-a impresionat vizita în Liban în 2005, mai ales faptul că am avut șansa să vizitez taberele de refugiați sirieni, precum Sabra și Shatila, unde am văzut condițiile în care 700.000 de oameni trăiesc din 1948 încoace, practic. Acești oameni trăiesc în niște condiții absolut deplorabile. Nu poți să descrii. În nicio mahala din Romania nu vezi ce-i acolo. Nu au drept să lucreze, deci n-au drept la un permis de lucru, nu au drept la cetățenie, nu au drept să aibă pașaport, deci ei nu vor călători niciodată în vacanță în Grecia, nici dacă ar avea resursele necesare. Sunt condamnați la o marginalizare politică, economică, socială, culturală, inacceptabilă din punctul lor de vedere și eu zic că ar trebui să fie inacceptabilă din punctul nostru de vedere.

Care considerați că vor fi efectele armistițiului încheiat în Siria?

Acordul din Alep vine ca unul din pașii pe care SUA și Rusia au decis să-i facă împreună încă din decembrie, anul trecut. Se vrea o rezolvare a conflictului pentru că această campanie împotriva ISIS are nevoie de forțe tereste ori, în momentul actual, opoziția luptă pe două fronturi, guvernul luptă pe două fronturi, deci o reconciliere între opoziția moderată și guvern ar fi utilă în campania împotriva ISIL.

Întrebarea care e esențială: Cine guvernează teritoriile eliberate de ISIS? Atât în Irak cât și în Siria vedem un front comun. Aceeași problemă revine. Victoria militară lasă un vid politic și pe partea politică, nu suntem întotdeauna pregătiți să preluam guvernarea în aceste zone extrem de vulnerabilizate și traumatizate. S-a văzut în Irak, în orașele eliberate, vom vedea și aici, în cazul Alepului. Este problema guvernării, dă naștere la disensiuni. De exemplu, între Pentagon și Departamentul de Stat, Pentagonul spune: „Noi ne-am făcut treaba, am eliberat, voi n-ați venit cu liderii politici care să aibă autoritatea să preia controlul” și este dilema pe care estimez eu că o vom vedea în următoarele luni în cadrul conflictului.

Cum a fost să lucrați alături de Kofi Annan și Ban Ki-Moon? Ce considerați că ați învățat din cele două colaborări?

Sunt doi oameni foarte diferiți, evident, dar care au o indiscutabilă loialitate față de organizația pentru care lucrez și, deci, mi-a fost foarte ușor să-i urmez și să colaborez cu ei și să-i susțin în eforturile lor. Kofi Annan este un om cu o carismă extraordinară, cu o autoritate morală ieșită din comun, cu o blândețe, are un scris, așa, de fetiță, care are aerul unui lider tribal din Ghana. Este fiul unui șef de trib din Ghana, deci are sânge albastru, în sensul ăsta. De la Ban Ki-Moon am învățat cât de important e să comunici. El are un cabinet, practic, din care am făcut parte timp de doi ani, care comunică de 100 de ori mai mult decât predecesorul lui. Kofi Annan vorbea puțin și când considera el că e strategic. A putut să facă asta pentru că încă nu venise Facebook și Twitter și epoca în care ne găsim acum. Când lucrezi cu oameni la nivelul ăsta ai șansa să înveți nu doar de la ei, ci și de la interlocutorii lor, când mergi cu ei la un summit: G20, G8, Davos.

Cum vă veți împărți între New York și București, acum că v-ați căsătorit?

Răspunsul simplu este că încă nu știm, că e o perioadă de două luni, aglomerată pentru fiecare din nou. Ovidiu are alegeri în decembrie, eu am niște angajamente atât în New York, cât și în Orientul Mijlociu, într-o misiune Siria-Israel și nu. Am hotărât câ luăm o hotărâre după ce ne încheiem angajamentele astea pe care le avem la ora actuală.

Cum v-ați cunoscut? Ați avut un sentiment de reticență, știind că este politician când l-ați cunoscut?

Pentru câteva secunde, da, până când mi-am dat seama că este mult mai mult decât un poltician. Este un om cu o capacitate intelectuală ieșită din comun, cu un simț al umorului extrem de fin și e un filosof și un scriitor în primul rând. Abia după aceea e politician și din cauza asta un politician bun, zic eu, deci, a fost cumva inevitabil. Ne-am cunoscut în Iordania, în Aman, acum un an. Eram la o conferință pe problema Siriei, iar Ovidiu își vizita legături din regiune, din Israel și din Iordania.

Pe final aș dori să vă întreb dacă vă este dor de România și dacă, în unele momente, vă gândiți ce ar fi fost dacă ați fi rămas aici?

Îmi este dor, evident, dar sunt adepta unui dor moderat, pentru că nu poți să lași sentimente de genul ăsta să o ia razna, pentru că te urci în primul avion. Deci, păstrez legături strânse cu familia, am venit în România de două-trei ori pe an în ultimii 20 de ani de când sunt plecată, vin cât pot de mult și în ultimul timp și mai des de atât, evident. Am un anturaj impresionant de români la New York, de prieteni din facultate și ne astâmpărăm dorul de casă împreună, evident. Lumea e mică, mai nou, Facetime, Skype, nu e greu. Citesc presa, încerc să țin legătura cu ce se întâmplă aici, bunica mă actualizează cu știrile politice tot timpul, deci, așa trece dorul.