TU CE FEL DE PĂRINTE EȘTI? Interviu cu Alfie Kohn: „Orice cap sec poate să o facă pe șeful cu copiii, așa cum poate să îi lase să se crească singuri. Există și a treia alternativă”

Alfie Kohn este scriitor, conferențiar și cercetător în domeniul parentingului, al educației și al comportamentului uman. A  zdruncinat teoriile tradiționale în materie de creșterea copiilor atunci când a arătat, în cărțile și conferințele sale publice, cât de dăunătoare pot fi pedepsele, recompensele, notele și testele standardizate din sistemul de educație asupra copiilor. Fiind convins că darul cel mai preț pe care un părinte i-l poate face copilului său este iubirea necondiționată, Kohn a arătat cum copiii înfloresc atunci când au parte de respectul adulților din jurul lor, de oportunitatea de a învăța să ia decizii, de prilejuri de a-și construi o motivație intrinsecă pentru ceea ce fac, în locul surselor exterioare de motivație, precum frica de pedeapsă sau de note și dorința de a primi recompense și laude. „Deși pare paradoxal, datoria noastră este să controlăm modul în care îi ajutăm pe copii să preia ei înșiși controlul asupra propriei vieți. Scopul este să-i înzestrăm cu abilități, nu să-i determinăm să se conformeze, iar metodele sunt bazate mai degrabă pe respect, nu pe constrângere”, scrie Alfie Kohn în cartea „Parenting necondiționat”, care a reușit să schimbe abordarea față de copii a multor părinți și profesori din SUA și a atras criticile adepților educației tradiționale. A apărut în sute de emisiuni de radio și televiziune, printre care și show-ul lui Oprah Winfrey, a ținut conferințe în întreaga lume și a publicat volume precum „Punished by Rewards” (în curs de apariție la Editura Multi Media Est), „The Schools our Children Deserve”, „No contest: the Case against Competition” și „The Myth of the Spoiled Child”. Pe 22 noiembrie, Alfie Kohn se va afla pentru a doua oară în România pentru a susține o conferință la invitația „Totul despre mame” și a Asociației pentru Comunicare Non-violentă.

„Orice cap sec poate să o facă pe șeful cu copiii, așa cum orice cap sec poate să îi lase să se crească singuri. Există însă cea de-a treia alternativă – să lucrezi împreună cu ei”, spune Alfie Kohn într-un interviu acordat gândul, în care vorbește despre rolul toxic al pedepselor și recompenselor. „Oamenii devin, în realitate, mai puțin interesați de lucrurile pe care au fost recompensați să le facă sau pedepsiți pentru că nu le-au făcut. Pedepsele și recompensele tind, de asemenea, să erodeze relația dintre cel care le dă și cel care le primește. Dacă mă ameninți cu o pedeapsă, sunt la fel de bucuros să te văd ca un șofer care vede poliția în oglinda retrovizoare”, continuă autorul american, care descrie, în timpul interviului, și strategia cea mai valoroasă pentru educația copiilor.

EXCLUSIV Ion Cristoiu comentează participarea lui Nicusor Dan la Consiliul lui Trump: „Merge la nivel de ultimatum”

16:34

FLASH NEWS „SUA și Ungaria intră într-o epocă de aur”. Orban și Rubio au semnat un acord de cooperare în domeniul nuclear. Ce detalii au oferit cei doi lideri

16:22

INTERVIUL INTEGRAL CU ALFIE KOHN

Toți vrem să fim părinți buni pentru copiii noștri. Din experiența dvs, ce înseamnă cu adevărat să fii un părinte bun?

Un părinte bun este mai puțin înclinat să se întrebe „Cum să-mi conving copiii să facă ce vreau eu?” și se întreabă, mai degrabă, „Care sunt nevoile copiilor mei și cum pot face eu ca să le satisfac aceste nevoi?”. Un părinte bun este mai concentrat pe scopurile pe termen lung, pe genul de oameni în care ar dori să se transforme copiii lor, decât pe supunerea pe termen scurt. Un părinte bun lucrează ÎMPREUNĂ CU copii săi pentru a rezolva probleme în loc să LE FACĂ ceva acestora (prin pedepse și recompense).

Dacă ar fi să le dați o singură lecție de viață copiilor dvs, una care să conteze cu adevărat, care ar fi aceea?

Nu sunt sigur la ce vă referiți prin „lecție de viață”, dar o trăsătură pe care sper să și-o dezvolte este tendința de a-și imagina cum arată lucrurile din perspectiva celorlalți oameni. Să se pună în pielea celorlalți, cu alte cuvinte.

Mulți părinți se simt depășiți atunci când copiii lor se comportă urât sau fac crize. Care este cea mai bună abordare în aceste situații?

Nu există un răspuns simplu, universal valabil, la acest lucru. Totul depinde de cum definim „comportamentul urât”. Uneori, problema stă mai degrabă în ceea ce le cerem noi copiilor să facă, decât în rezistența copilului la a face acest lucru. Crizele au, de asemenea, cauze multiple și răspunsul va depinde de cauza frustrării copilului și, de asemenea, de multe alte variabile: cât de mare este copilul, cât de des și în ce circumstanțe apar crizele și așa mai departe. Singurele recomadări valabile pe care le pot sugera părinților sunt evitarea pedepselor și recompenselor, care pot înrăutăți situația, să privească lucrurile din perspectiva copilului și, în funcție de vârsta acestuia, să se așeze, într-un moment de acalmie, să încerce să-și dea seama împreună ce a cauzat problema și să se gândească la o posibilă soluție.

Pedepsele și recompensele subminează interesul copiilor față de ceea ce au de făcut

De obicei, părinții își pedepsesc copiii atunci când fac ceva rău și îi răsplătesc atunci când fac ceva bun. Care este poziția dvs față de această abordare tradițională?

Pedepsele și recompensele sunt două părți ale aceleiași monede. Ambele sunt moduri de a LE FACE lucruri oamenilor pentru a-i determina să facă ceea ce o persoană mai puternică le solicită. În cel mai bun caz, această abordare poate produce un singur lucru: obediență temporară, dar la un cost semnificativ. Niciuna dintre ele nu creează angajament, dedicare, față de o anumită acțiune sau valoare. De fapt, cercetările arată că ambele strategii SUBMINEAZĂ această dedicare. Oamenii devin, în realitate, mai puțin interesați de lucrurile pe care au fost recompensați să le facă sau pedepsiți pentru că nu le-au făcut. Pedepsele și recompensele tind, de asemenea, să erodeze relația dintre cel acre le dă și cel care le primește. Dacă mă ameninți cu o pedeapsă, sunt la fel de bucuros să te văd ca un șofer care vede poliția în oglinda retrovizoare. Nu ești, în ochii mei, un aliat iubitor, ci o autoritate care trebuie evitată. La polul opus, dacă îmi oferi recompense ca să te mulțumesc, devii un fel de dozator de bunătăți pe două picioare, ceea ce este, din nou, foarte diferit de un aliat iubitor. În final, pedepsele și recompensele tind să-i facă pe copii mai egocentrici. Primele îi fac pe copii să se întrebe „Ce vor ei să fac și ce mi se întâmplă dacă nu fac asta”. Ultimele îi conduc la întrebarea: „Ce vor ei să fac și ce primesc dacă mă conformez?” Pedepsele și recompensele, chiar dacă folosim eufemisme pentru a le descrie, îi fac pe copii să se concentreze mai mult pe impactul acțiunii asupra lor înșiși și nu pe efectul acțiunilor lor asupra celorlalți. Acesta poate fi motivul pentru care studiile au arătat că acei copiilor care sunt frecvent pedepsiți sau recompensați le pasă mai puțin de ceilalți și sunt mai puțin dispuși să ofere ajutor.

Obediența copiilor, obținută cu prețul sănătății lor psihologice

Ce înseamnă un „copil bun”, potrivit standardelor sociale. Care sunt șansele ca acel copil „bun” de astăzi să devină adultul fericit și împlinit de mâine?

În multe dintre culturile de astăzi, un copil „bun” este doar unul liniștit și obedient, „bine crescut”. Această obediență este adesea obținută cu un cost substanțial pentru sănătatea psihologică a copilului. Pentru a crea ființe umane împlinite, și prin extensie, o societate democratică prosper, trebuie să îi ajutăm pe copii să devină indivizi sofisticați din punct de vedere moral, rebeli care să gândească cu mintea lor și care sunt capabili să pună la îndoială lucrurile fără sens.  Amenințările și mitele și dorința părinților și profesorilor de a-i determina pe copii să facă ceea ce li se spune sunt mai susceptibile să creeze indivizi nefericiți și o societate totalitară.

Există o teamă a părinților de a nu fi „prea permisivi” cu copiii lor. Care este opinia dvs despre permisivitate?

Nu sunt un fan al permisivității, după cum nu sunt un fan al abordării punitive, autoritare. Din fericire, nu trebuie să alegem între aceste abordări. Ceea ce numesc eu „a lucra împreună cu copilul” este o abordare diferită de „a-I face lucruri”, dar este, de asemenea, complet diferită de o abordare în care îl lași pe copil să facă ce vrea. Totuși, cred că cei mai mulți oameni se tem atât de mult să nu fie percepuți drept permisivi, încât supra-compensează prin prea mult control. Se tem că, dacă nu sunt părinți tradiționali, de tipul „faci ceea ce-ți spun eu”, își scapă copiii din mână și nu-și fac datoria ca părinți. În realitate, copiii învață să ia decizii bune, luând decizii, nu urmând indicații. Asta nu înseamnă să fii permisiv, ci inteligent. Orice cap sec poate să o facă pe șeful cu copiii, așa cum orice cap sec poate să îi lase să se crească singuri. Există însă cea de-a treia alternativă – să lucrezi împreună cu ei, care cere grijă, timp, talent și curaj. Ne cere să ne depășim nevoia de a controla lucrurile și, poate, să pună în dicuție felul în care am fost NOI crescuți.

Ce i-ați spune unui părinte copleșit care, uneori, simte că nu este un părinte bun, că eșuează în relația cu copiii săi?

Un părinte care tresare când află că recompensele, inclusiv laudele, și pedepsele tind să fie contraproductive, care spuhe: „Wow, acum s-ar putea să trebuiească să regândesc multe dintre lucrurile pe care le făceam, multe dintre lucrurile pe care le-am presupus a fi adevărate, multe din lucrurile care mi-au fost făcute atunci când eram copil” este un părinte dispus să crească. Este un semn foarte promițător. Oamenii care mă îngrijorează sunt aceia care găsesc o scuză să scape de acest mesaj pentru a continua ceea ce fac, indiferent de efectul pe care acest lucru îl are asupra copiilor lor.

.