Mihai Morar: ”Scrisoare anti ”Putoare”. De ce nu votez duminica viitoare.” (OPINIE)

Trăiesc de două zeci de ani în București. Îi împlinesc chiar în aceste zile. Matematic, am depășit numărul anilor petrecuți în casa părintească. Statistic, sunt cetățean al orașului Baia Mare, nu mi-am schimbat domiciliul din cartea de identitate pentru că domiciliul și identitatea mea rămân, pentru totdeauna, ”acasă”. Mă rog, poate că așa suntem noi, maramureșenii, exagerați în mândrie. Economic, însă, cele mai multe taxe și impozite locale le vărs în bugetul Bucureștiului.

Cartea mea de identitate nu-mi dă dreptul să votez pentru București. Dar foile de vărsământ în vistieria Capitalei îmi permit să știu ce se alege de banii mei. Nu, nu voi vota duminica viitoare, nici primarul de sector, nici primarul general. Aș fi putut, sigur, să îmi fac o ”viză de flotant”, dar mă voi abține până cel puțin peste patru ani de la a-mi pune votul, dar nu și de la a-mi spune cuvântul. Lipsa mea de la alegeri e o lipsă a alegerii, din păcate. Dar lipsa alegerii este și ea o alegere. Tristă, din păcate.

BANI Când se plătesc alocațiile pentru copii în septembrie 2026, luna în care începe noul an școlar

13:22

VIDEO Dezastrul provocat de viituri în Nepal. Imagini din satelit înainte și după. Bilanțul a ajuns la 469 de morți

13:13

Dragi candidați, scrisoarea mea e despre o problemă, poate, minoră a Bucureștiului. E adevărat, în toată campania electorală nu am văzut dezbateri (care dezbateri?) nici măcar pe problemele mari ale Capitalei. Revin, poate că e o problemă minoră pentru orașul ăsta major, dar, cu siguranță nu este un fleac. Și, din păcate, până azi, ”lupta pentru Capitală” a fost un almanah de fleacuri aruncate de la unii la alții.

De câțiva ani, mi-am făcut un obicei, aproape zilnic, de a alerga o tură a lacului Herăstrău. Parcul, redenumit ”Regele Mihai I”, este petecul verde unde copiii mei au învățat să meargă, este zona mea de confort din afara zonei de disconfort urban, este liniștea care sparge zgomotul orașului, este gura de oxigen pe care pot să o mai respir într-o metropolă devenită irespirabilă. Herăstrăul e locul care încă mă ține viu, într-un București care mă omoară câte puțin în fiecare zi.

Multe s-au schimbat în București de când îl știu, în bine și în rău, dar Herăstrăul nu s-a schimbat mai deloc. Și asta nu e de bine. Să știți că parcul ăsta e mai mult decât salba teraselor și a cluburilor de pe malul lacului. Când am început să alerg în Herăstru am rămas uimit să văd câți bucureșteni o făceau deja. După niște ani de când fac și eu asta, numărul lor este și mai mare. În orice zi, la orice oră. Și comunitatea aceasta crește în continuare. Mai ales după lunile de carantină, e o explozie de oameni care s-au întors la mișcare. Suntem din ce în ce mai mulți, dar încă nu suntem o ”masă critică”, astfel încât să devenim interasanți pentru vreun candidat.

Alerg, de cele mai multe ori, la ora 5.00, dimineața, în Herăstrău. Și, credeți-mă, nu sunt singurul nebun la ora aia. E ritualul meu. Cel mai cunoscut parc al Capitalei are, în continuare, sute de metri de alei în beznă. Zeci de stâlpi din care, de ani de zile, nu mai pâlpâie lumina. Nu cred că e proastă administrare, nici rea voință. E doar dezinteres. Același dezinteres care face din Herăstrău unul dintre puținele parcuri mari din țară fără nici un metru de pistă sintetică de alergare. Am alergat pe piste de tartan și în Oradea, și în Baia Mare, nu și în Sectorul 1 din București. În Cluj, acum câteva săptămâni, când îmi făceam tura de dimineață în Parcul Central, un polițist local mi-a întrerupt sprintul, atragându-mi atenția că alerg pe pista de biciclete și rugându-mă să-mi continui alergarea pe aleea vecină, destinată alergătorilor. Necivilizatul de mine venea din Herăstrău, unde aceeași alee îngustă, din jurul lacului, e împărțită de alergători, îndrăgostiți, cărucioare, trotinete electrice, biciclete, segway-uri, hoverboard-uri, căței, veverițe. Dar așa e Bucureștiul: eclectic.

Și ar mai fi ceva, nici nu vreau să par nesimțit și să pun presiune pe candidați, dar, poate, niciunul nu s-a mai plimbat demult prin Herăstrau: aleea de pe malul lacului o cam ia la vale, asfaltul nu mai are mult și va săruta apa tulbure a Herăstrăului. Pare o imagine romantică. Dar pentru cei care alergăm zilnic pe povârnișul ăsta, să știți, înseamnă niște leziuni serioase ale articulațiilor.

Stimată doamnă Gabriela Firea, domnule Dan Tudorache, primari în funcție, am observat că sănătatea cetățenilor e o prioritate pentru dumneavoastră. Dar sănătatea nu e doar despre spitale modulare, teste COVID gratuite sau centre de îngrijire pentru bătrâni, sănătatea e și despre mișcare. Cred că e mult mai ieftin să încurajezi sănătatea prin mișcare decât să o tratezi prin medicină. Reparațiile de care are nevoie Herăstraul pot fi făcute cu impozitele și taxele locale pe care le strângeți într-o lună de la restauranetele și cluburile din jurul lacului. E, cumva, o rușine pentru Sectorul 1, cel mai bogat oraș al României, ca bijuteria verde a Capitalei să arate ca o bijuterie vintage, găsită în podul bunicilor.

Și nu e doar despre cum arată Herăstrăul. E și despre cum miroase. Plimbați-vă, nu trebuie să alergați, într-o seară de vară târzie, pe malul lui. Sunt coturi de lac de unde vin niște pestilențe care îți mută nasul din Sectorul 1 al Bucureștiului direct la Glina, la groapa de gunoi. Cu toată sinceritatea, dar lacul Herăstrău miroase a necurățenie, a neîngrijire, a nepăsare, a putoare. Iar aceasta este o scrisoate anti-putoare. Putoare nu ar trebui să fie sinonimul ”statului”. Scopul acestei scrisori e să convingă ”statul” că a venit timpul să nu mai stea și să încurajeze, mai departe, mișcarea.

Mi-ar fi plăcut să găsesc asta măcar în programul contracandidaților. Bunăoară, stimată doamnă Clotilde Armand, v-ați lansat programul pentru Sectorul 1, acum câteva zile, chiar la una dintre intrările în Herăstrău. Nu v-am văzut îngrijorată de problemele parcului. Nici pe dumneavoastră, domnule Nicușor Dan. Dar înțeleg că îngrijorările dumneavoastră țin de un alt parc, Orășelul Copiilor, și abuzurile asupra cetățenilor ”onești” care înalță construcții de sute de metri pătrați pe spațiul verde. Îmi pare rău, am văzut că în ”guerrilla” de campanie a ultimilor doi candidați amintiți există și cetățeni împătimiți de alergare, dar mișcarea nu pare a face parte din ”Noul București”.

Așadar, rămân alergător. Dar, de data asta, nu și alegător. Scrisoarea mea e despre cei puțini și dorințele lor mărunte. La scara unui oraș, ele nu contează. Dar dacă administrația ar coborî în stradă, ar observa că noi, cei puțini, suntem din ce în ce mai mulți. Cei mulți, care nu se mai regăsesc nici în unii, nici în ceilalți. Cu noi sau fără noi, duminica viitoare, se vor alege primari. Iar noi vom fi trecuți, în statistici, la rubrica ”majoritatea tăcută”.