Născuţii prea târziu
În toate categoriile de oameni care îmi ies în drum, inclusiv în categoriile de oameni pe care le văd în oglinda caselor prin care trec, simt că există ceva comun, un sentiment comun care, din punctul unora de vedere, devine o vinovăţie: născuţii prea târziu. Copii pentru totdeauna, prin urmare, în viziunea acelora mai mari, mai norocoşi, care au văzut mai multe, au şi învăţat mai multe, au trăit perioade contrastante, epoci politice şi sociale de tot felul, evenimente grandioase sau simple întâlniri de familie extinsă.
Culpa de a te fi născut cu câţiva ani mai târziu decât ar fi fost prevăzut în arborele genealogic, ideal creionat de… nimeni, devine haină grea pe umeri care, neştiind să supravieţuiască rămân fragili, haină apăsătoare, mai ales când din ea se rup nenumărate dovezi ale unei lipse de respect ce se transformă, uşor, uşor, cu cât trece timpul, cu cât se încruntă frunţile, în boală: boală grea.
Dacă s-ar inventa, în medicina modernă – cu siguranţă, nu în cea românească, pe care o plângem de zeci de ani pentru că stă în urma marilor centre de cercetare din străinătate, acolo unde progresul e felul obişnuit de a fi al tuturora – un leac pentru acestea toate, mult mai senine ar fi dimineţile şi mult mai clare ar fi literele, cifrele, misiunile pe lume.
Dar destinaţia, îndepărtându-se, devine greu, imposibil de atins, de mângâiat măcar cu buricele degetelor fine.
Dar până la leacuri magice şi până la dreptate – magică şi ea –, ne întoarcem asupra realităţilor care zguduie scenele lumii. S-a stins, pe 22 iulie 2025, Ozzy Osbourne, la doar 76 de ani, după o carieră uriaşă şi după o viaţă trăită exact aşa cum a crezut că îi e bine să trăiască. Un artist pe care până şi copiii de azi, aceia care sunt preocupaţi de istoria muzicală care încă se poate răsfrânge asupra prezentului, îl ştiu: dintr-o secvenţă scurtă de videoclip, dintr-unul dintre momentele sale de pe scenă care au rămas pe retina privitorului.
Îmi amintesc aici secunda în care, la final de cântec, un alt mare nume, Marilyn Manson, urlă şi aruncă microfonul din mână, direct pe podeaua emisiunii TV la care participa. Când fetiţa mea, în vârstă atunci de vreo 6-7 ani, a văzut respectiva scenă, învăţată de acasă să respecte instrumentele muzicale, să le mângâie, nu să le bruscheze, ne-a întrebat, speriată: dar măcar microfonul ăla era al lui?
În timp, a înţeles şi ea, copil mai mare fiind, că, în cazul unora dintre artişti, care îşi creează calea atât de clar în cultura muzicală şi în realităţile din domeniu, toate microfoanele sunt, la momentul potrivit, ale lor. Şi orice scenă, mică, mare, le poate aparţine. Dar e muncă multă până acolo şi e un drum greu de dus în spinare, drum pe care Ozzy Osbourne l-a parcurs ca nimeni altul. Lasă în urmă o familie mare, mulţi copii şi nepoţi care, Doamne, ajută!, probabil că vor încerca şi vor reuşi să îi confirme imaginea nemuritoare.
Noi? Să citim, să ascultăm, să credem că merităm să ştim. Chiar dacă, spun unii – uneori fără intenţii rele şi fără substrat periculos –, ne-am născut târziu. Prea tărziu.
RECOMANDAREA AUTORULUI: