Spunem „nu” copiilor?

Faptul că avem tineri, adolescenţi care merg la festivaluri cum ar fi cel de la mare de săptămâna trecută şi strigă, cu mândrie, în cor, că folosesc substanţe halucinogene pentru a vedea viaţa, realitatea altfel decât sunt, faptul că acolo a fost arhiplin şi că s-a tot discutat despre un consum ridicat de alcool, interzis minorilor şi acelora care nu au încă deplină conştiinţă asupra propriilor fapte, arată nişte probleme reale, uriaşe care guvernează societatea în sine şi nivelul de educaţie cu care cei mici ies din casele lor, la o vârstă sau la alta.

Am mai auzit, şi după alte mari festivaluri din oraşe dezvoltate ale ţării, că tot ceea ce se întâmplă acolo sfidează bunul simţ, buna creştere şi tot aşa. Şi învinovăţiţi sunt mereu aceia care au în control organizarea de festival, care fac invitaţiile pentru artişti, care aleg playlisturile şi construiesc momentele de pe scenă.

CONTROVERSĂ O judecătoare care a apărut în documentarul Recorder, „Justiție capturată”, a demisionat de la UBB

08:09

SPORT Cristi Borcea a sacrificat peste 10 porci de Crăciun și Revelion: „E un subiect sensibil”

07:41

N-am auzit, însă, întrebarea legitimă privind fondul cu care pleacă la drum acei adolescenţi rătăciţi, acei mici oameni mari care nu au în minte, atunci când ies pe poarta principală a casei, altceva decât cucerirea unei libertăţi pe care nu au reuşit să o simtă a lor, în anii de copilărie în care părinţii sunt cei care iau decizia.

Mulţimea de sfaturi de parenting din ziua de azi pare, totuşi, că a dus la dezechilibru.

Nu poate fi normal (şi nu cred că e perfect normal) ca un micuţ de cinci, şapte, chiar zece ani, să nu primească de la ai lui, cei care au, totuşi, o experienţă de viaţă mai mare şi ceva mai multe informaţii despre cum se gestionează crizele oricărei vârste, informaţia completă, aceea care îl conţine şi pe nu.

Cum să-l scoţi pe nu din dicţionar? Când din acest cuvinţel care a ajuns să fie pus la colţ de fel de fel de manuale de specialitate se extrag învăţăminte deloc inutile: cum că nu ar fi tocmai bine ca adolescenţii de mâine se se apropie, fie şi în glumă, de droguri, de alcool în exces, de locuri care îndeamnă la astfel de decizii. Cum că nu întotdeauna există cale înapoi, când calea pe care se pornește este, evident, una a distrugerii, a autodistrugerii. Cum că nu există o metodă magică pentru a da timpul înapoi și a recupera ani pierduți, irosiți și, mai ales, cum că viața nu știe să curgă și invers, pentru ca socoteala finală să fie pe plus.

Beach, please!, în aspectele lui negative, în partea sa criticabilă – ca să nu spun condamnabilă, nu e altceva decât rezultatul a vreo douăzeci de ani în care părinții și-au crescut copiii cu o blândețe inexplicabilă, incoerentă și neproductivă, cu frică de nu, de refuzuri care, spun cărțile, le-ar putea leza încrederea în sine, în forțele proprii.

Acum acei copii sunt adolescenți și cred că știu care e drumul corect. Un drum care trece, în multe dintre cazuri, prin fum de țigară aprinsă iresponsabil, cu fel de fel de substanțe în interior.

Și dăm vina, comod, pe organizatorul festivalului – tânăr și el, sau pe artiștii care, pe bani buni, au venit și au prestat pe scenă. Când o parte, măcar, din culpă, e în ograda noastră, în casa noastră, în care cei mici nu au găsit tocmai acea încredere în sine care ar fi trebuit să le arate acum calea cea bună și scena care merită, orice ar fi, aplauze.

RECOMANDAREA AUTORULUI:

Mihai Leu, ultima cursă

Nunta anului

Pericolul din pepeni

Oameni, oameni

Jaf în Bucureşti