Ștefan Popescu: Între Washington şi Kiev, România se vinde mai ieftin decât merită
Ne vindem ieftin. Este concluzia la care am ajuns urmărind două subiecte aflate pe agenda strategică a României: solicitarea americană privind dislocări de trupe și echipamente pe teritoriul național și vizita președintelui ucrainean, Volodimir Zelenski, la București. Ambele ar fi putut constitui momente de definire a interesului propriu în raport cu un aliat, respectiv cu un partener din vecinătate. Au devenit, în schimb, exerciții de politică externă dezechilibrată.
Din păcate, ambele subiecte au căzut în focul încrucișat dintre așa-zisa coaliție „pro-europeană și pro-atlantică” și așa-zișii „suveraniști”, astfel încât totul s-a redus la o logică binară. Ecosistemul de administrare al opiniei publice a insistat pe faptul că cei din urmă au pierdut inițiativa în raport cu marele partener strategic, că Washingtonul se raportează acum la președintele Nicușor Dan și, mai ales, a căutat să vândă ideea unui demers al SUA pentru consolidarea securității României.
În ceea ce privește vizita domnului Zelenski și parteneriatul strategic cu Ucraina, am asistat la o campanie de relansare a imaginii domnului președinte Dan și s-au supralicitat progresele indeniabile în ceea ce privește comunitatea românească din Ucraina și instituirea Zilei Limbii Române.
Ca o paranteză, sunt amuzante contorsiunile de logică ale unor vectori cu privire la diferențele dintre cele două „operațiuni militare speciale”, rusă vis-à-vis de Ucraina și americană vis-à-vis de Iran. Unii comentatori de profesie preiau practic comunicarea oficială americană și israeliană și o retransmit în spațiul public românesc. Așa înțeleg domniile lor să își exprime devotamentul pentru o cauză.
Cei care au încercat să articuleze o listă de interese concrete au rămas în zona Visa Waiver – obiectiv important, dar disproporționat în raport cu miza reală. Poate că ar fi fost mai utilă folosirea spațiului public ca instrument indirect de negociere: formularea explicită, chiar incomodă, a unor așteptări legitime față de partenerul american. Nu pentru a contesta alianța, ci pentru a o calibra.
Cu atât mai mult cu cât avem toate șansele ca sintagma „poziția geostrategică a României” să înceteze să mai fie un clișeu și să capete toată pertinența. Utilitatea geografiei noastre trebuie să se traducă în avantaje negociate. Altfel, ea rămâne un dat valorificat de alții. Nevoia americană, care cred că se înscrie într-un orizont lung, oferă și posibilitatea depășirii reflexului de acțiune prin interpuși – lobby-iști, rețele de influență, aranjamente de culise – mecanisme indecente pentru un stat ca România.
În noua realitate a lumii și mai ales a relației transatlantice, parteneriatul nu este altceva decât o ecuație de utilitate. De exemplu, prietenilor noștri americani am putea să le venim în sprijinul crizei structurale a industriei lor de construcții navale (cred că au sub 0,5% din piața mondială), prezentându-le avantajele reciproce ale preluării de către un investitor de peste Ocean a șantierului naval de la Mangalia.
La fel, prietenii noștri americani trebuie făcuți să înțeleagă faptul că sprijinirea securității energetice a regiunii noastre trebuie să însemne ceva mai mult decât livrări de LNG: investiții americane pentru capacități de producție a energiei și infrastructură de interconectare. Acestea sunt numai câteva exemple care ar putea da consistență și recalibra relația cu SUA.
Vizita lui Zelenski a suferit, de asemenea, limitări de fond care riscă să accentueze dezechilibrele în raport cu axa Polonia-Ucraina. La nivel de subiecte este generoasă, dar lipsesc proiectele-ancoră majore în reconstrucția unor obiective precise de pe teritoriul Ucrainei. România și Ucraina sunt ambițioase în consolidarea coridoarelor de transport, țara noastră oferind porturile, infrastructura de transport rutier și feroviar – o viziune care aduce valoare adăugată mică și nu este suficientă pentru a crea un hub economic integrat.
Cu alte cuvinte, lipsesc proiectele pe teritoriul României de înmagazinare, procesare și transformare care să creeze lanțuri de producție integrate româno-ucrainene și să genereze un impact pe orizontală în economia noastră.
Dacă este să comparăm cu viziunea Poloniei, pe care o considerăm adesea model, aceasta propune Ucrainei integrare economică, pe când România este mai degrabă punct de tranzit. Ca o paranteză, poate se putea include în acord și înființarea unui Institut Cultural Român la Kiev, cu antene la Cernăuți și în Transcarpatia, de ce nu și la Ismail.
Ce anume riști când te vinzi ieftin? Riști să rămâi un spațiu de trecere sau de proiecție într-o arhitectură strategică definită de alții, asta se poate întâmpla dacă nu îți asumi explicit rolul de actor care cere, condiționează și propune.
AUTORUL RECOMANDĂ: