Ați fi putut avea soarta Ucrainei. Anexările istorice (I)

În discursul rostit cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa, de către SNSPA, în săptămâna care tocmai s-a încheiat, Timmermans a spus între altele: „Nu este niciun dubiu pentru mine – dacă nu făceați acest pas istoric (de a intra în Uniunea Europeană, n.a.), ceea ce Putin face acum în Ucraina, ar fi făcut și în România”.

De ce să fi stârnit revoltă o astfel de afirmație?! Poate, doar, în virtutea manifestării vreunui prea mare puseu de „orgoliu patriotic” – a unora dintre noi, care nu au aflat, sau care au uitat cu desăvârșire episoade și lungi perioade de rapt teritorial din istoria românilor -, reacție absolut nejustificată în acest context.

VIDEO Călin Georgescu susține că Guvernul României a propus Coreei de Sud să cumpere mai multe proiecte strategice ale țării: „Se știe și de o scrisoare”

23:10

POLITICĂ Traian Băsescu despre cumpăna politică PNL. Cătălin Predoiu, ”un PSD-ist fără carnet”. Dan Motreanu, „liberal 100%”

22:59

Doar cine nu a fost interesat de numita istorie nu a aflat faptul că luarea sub control a unora dintre teritoriile românești (ba, uneori, a întregului teritoriu al vechii Dacii) a fost unul dintre dezideratele permanente ale marelui „Imperiu de la Răsărit”, indiferent de conducătorii săi sau de numele pe care l-a purtat acesta în istorie: Rus, Țarist, URSS, Federația Rusă.

Ca să începem retrospectiva noastră pe temă, măcar din secolul al XVIII-lea, trebuie să amintim, mai întâi, câteva dintre planurile/proiectele de politică externă ale împărătesei Ecaterina a II-a – cea Mare – a Rusiei (9 iulie 1762 – 17 noiembrie 1796).

Evident, cu precădere cele care au avut legătură cu soarta Principatelor Române.

Astfel, în preajma războiului ruso-turc din anii 1768-1774 (și spun în preajma, întrucât nu se știe sigur dacă ideea a încolțit în mintea suveranei înainte de declanșarea conflictului sau în timpul acestuia), Ecaterina a II-a a conceput un plan de „stăvilire” a Imperiului Otoman dincolo de strâmtori, în Asia Mică, imaginând refondarea în teritoriile eliberate a unui nou imperiului bizantin ortodox, cu capitala la Constantinopol – un cadou pentru nepotul său Constantin. Totodată, Principatele Române ar fi urmat să devină Regatul Daciei, și el o „atenție” pentru Grigori Potiomkin – unul dintre iubiții împărătesei -, care va fi fost uns rege.

Planul, eșuat în cele din urmă, le-a dat speranțe deșarte populațiilor creștine aflate sub stăpânire otomană, de eliberare și reconstrucție politică suverană.

Totuși, la doi ani de la începutul celui de-al V-lea Război Ruso-Turc (1770), trupele otomane sunt învinse în Ucraina, în Orient și în Africa, la sud de Mediterană, iar flota sa, la Ceșme, Rusia ocupând Moldova, Țara Românească și Crimeea, anexând apoi Belarus.

La 21 iulie 1774, turcii semnează tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi. Hanatul Crimeii devine independent, Rusia preluând protectoratul său. Mai obține poziții la Marea de Azov, ținutul dintre Bug și Nistru, acces la Marea Neagră și la Marea Egee, precum și dreptul de a-i proteja/controla pe creștinii din imperiu.

Ecaterina își dorește însă, cu ardoare, Crimeea, accesul în Caucaz și în bazinul Dunării, precum și o navigație liberă în Marea Neagră.

Iar pentru că și le-a dorit, le-a obținut.

La 21 iulie 1783, Ecaterina anunță, pur și simplu, anexarea Crimeii, și astfel, Rusia își vede îndeplinit visul de a controla Marea Neagră.

În 1787, pentru că Imperiul nu răspunde pozitiv somației otomane de a restitui Crimeea, izbucnește un nou război ruso-turc (1787-1792), pierdut și el de Semilună.

În consecință, Tratatul de la Iași, din 1792, consfințește anexarea de către Rusia a Hanatului Crimeii, preluarea altor câteva regiuni la mare și trasarea graniței imperiale cu Europa, pe Nistru.

Principatele Române revin în sfera de influență turcească.

După moartea împărătesei, în timpul domniei țarului Alexandru I (1801-1825), estul Europei se confruntă cu ororile unui nou război – cel mai rău, prin consecințe, pentru români.

Războiul din 1806 – 1812, încheiat cu Pacea de la București (28 mai 1812), are același învins: Imperiul Otoman, care va ceda rușilor, în final, Basarabia.

Încă un război ruso-turc, din ciclul nesfârșit de confruntări între cele două imperii (1828-1829), aduce visul împărătesei și mai aproape de realitate: armata rusă ocupă, în numai câteva zile, Principatele și instituie administrație militară. Pacea de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) permanentizează ocuparea Țărilor Române de trupele țariste – acestea rămânând aici până la 1856 -, precum și încorporarea de noi teritorii în imperiu (țărmul caucazian al Mării Negre și gurile Dunării, până la vărsarea Prutului în fluviu).

Potrivit profesorului Nicolae Isar, în „Istoria modernă a Românilor, 1774/1784-1918″, în definirea statutului politic internațional al Principatelor dunărene, un rol important, pe lângă acela al puterii suzerane, a revenit altor mari puteri, în primul rând Rusiei. „Sub pretextul protectoratului asupra creștinilor ortodocși, aceasta din urmă declanșând războaiele împotriva Turciei, în realitate își urmărea propriile interese anexioniste, în țările eliberate substituindu-se dominației otomane (pe deplin convingătoare urmând să fie, în acest sens, anexiunea din 1812)„.

Potrivit lui Isar, implicit puterile occidentale au avut un rol în definirea statutului internațional al Principatelor, în sensul sprijinului pe care l-au acordat, direct sau indirect, Turciei, în menținerea integralității sale, urmărind să stopeze expansiunea Rusiei și să mențină echilibrul european în limitele prestabilite.

P.S. Amintesc aici că, de-a lungul istoriei românilor, au existat, pe lângă ținuturile anexate de Imperiul Rus, și alte provincii românești încorporate pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, de Imperiile Habsburgic și Otoman. Am făcut referire doar la primele, întrucât aceasta a fost tema „propusă” de oficialul UE.

Vom continua.