Ați fi putut avea soarta Ucrainei. Anexările istorice (III)

Dar, nu de mult – raportat la timpul istoric -, Stalin spunea: „Să ai încredere (în oameni), dar să verifici!”. Și cum să verifici altfel, dacă nu făcând recurs la istorie?!

Și, iată-ne ajunși, după primele două episoade de rememorare a istoriei comune, începând din secolul al XVIII-lea, încoace (într-o mare viteză), la momentul 1878.

Anul încheierii unui nou război ruso-turc, la care lua parte și statul național român, și în urma căruia pierdea, pentru a doua oară, sudul Basarabiei, pe care Rusia îl alipea restului provinciei, „reîntregind-o” sub stăpânirea sa.

Chiar dacă, un an înainte, România, la fel ca Serbia și Muntenegru, își proclama, oficial, independența.

Potrivit prof. dr. Nicolae Isar, după 1878, odată cu reunificarea Basarabiei sub stăpânire rusă, politica de rusificare va căpăta noi dimensiuni, în paralel și mișcarea de rezistență românească căpătând unele trăsături specifice. „În perioada care a succedat Războiului de Independență, până în anul 1917, Basarabia a cunoscut cea mai intensă etapă a procesului de rusificare (…) prin scoaterea completă a limbii române din școli, și aproape complet din Biserică, precum și prin încurajarea colonizării cu populații străine”.

Finalul Primului Război Mondial găsea România aproape epuizată – social, economic și uman -, în timpul în care acționase alături de Antantă efectivele Armatei române ridicându-se la 25 de divizii, adică la peste un milion de oameni (aprox. 15% din populația țării).

1918 însemna, totodată, anul Marii Uniri, anul în care, într-o conjunctură geo-politică favorabilă – destrămarea Imperiilor Austro-Ungar și Țarist – rând pe rând se întorc la trupul țării teritoriile răpite de cei doi mari actori istorici europeni: mai întâi, Basarabia (27 martie/9 aprilie 1918), apoi, Bucovina (15/28 noiembrie 1918), și, în sfârșit, Transilvania (1 Decembrie 1918).

Până la sfârșitul anului 1920, toate marile puteri beligerante, recunosc, atât prin semnarea tratatului de la Saint-Germain (septembrie 1919), cât și a celui de la Trianon – inclusiv Ungaria (ianuarie 1920) -, precum și prin semnarea protocolului de la Paris – mai puțin Rusia, (octombrie 1920) -, unirea Bucovinei, a Transilvaniei și a Basarabiei, cu România.

Această serie de acte internaționale consfințeau existența României Mari în granițele sale istorice.

Din păcate, doar 20 de ani de Românie Întreagă au înregistrat analele. După două decenii, țara avea să fie sfârtecată, din nou, prin voința URSS.

Iată ce „Notă diplomatică” primește guvernul României de la Moscova, în data de 26 iunie 1940 – la nici un an de la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei de către Germania, la 1 septembrie 1939, și de cătnre URSS, la 17 septembrie, invazia având ca rezultat împărțirea „frățească” a țării atacate: „În anul 1918 România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană. Uniunea Sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul trecutului, iar situațiunea internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice. Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic cu chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populațiune este legată în marea sa majoritate cu Ucraina sovietică prin comunitatea soartei istorice cât și prin comunitatea de limbă și compozițiune națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept, că numai într-o măsură neînsemnata, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominațiunea de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii Sovietice Basarabia.

2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, cu frontierele

potrivit cu harta alăturată.

3. Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România. Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie„.

Sigur că a urmat un răspuns al guvernului României, care a primit o altă „Notă diplomatică”, de fapt un ultimatum, de la Moscova, la fel de cinic, de violent și amenințător, făcându-se, în final, pohta ce-a pohtit: readucerea „acasă” a unei părți din „teritoriul ei, Basarabia, precum și Bucovina de nord, ca un mijloc de despăgubire„…

Vom continua.