Bufonul are dreptate: NATO nu e o organizație de binefacere

Nu e prima oară când discută despre NATO din perspectiva de șef de antrepriză. Nici în interviul de ieri din New York Times alegațiile sale nu se ridică peste nivelul unui chibiț, dar Trump mai pune și degetul pe rană.

Un exemplu care a șocat pe mulți e poziția sa față de prezentul și viitorul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord.

NATO nu e o societate pe acțiuni, însă nu e mai puțin adevărat că statele membre – astăzi 28, foarte curând 29 cu Muntenegru – au sarcini financiare asumate.

Trump: „Avem mulți membri NATO care nu-și achită facturile. (…) Nu-ți poți uita facturile. Au obligația de a plăti. Mulți membri NATO nu plătesc, nu fac ceea ce ar trebui să facă. Asta e o chestiune evidentă. Nu poți spune că uiți asta”. Cei doi experimentați jurnaliști, David E. Sanger și Maggie Haberman nu-i lasă loc de întors: „Pot membrii NATO, inclusiv noii membrii baltici, să conteze că Statele Unite le vor veni militar în ajutor, dacă ar fi atacați de Rusia? Pot conta că ne vom îndeplini obligațiile…?”. Trump nu așteaptă sfârșitul întrebări: „Și-au îndeplinit obligațiile față de noi? Dacă și-au îndeplinit obligațiile, răspunsul este da”.

Bufonul are dreptate. Nu e singurul care vorbește despre împărțirea echitabilă a cheltuielilor. Au făcut-o, cu acribie, înaintea lui, oameni politici și experți militari de pe ambele maluri ale Atlanticului. Statele membre, la intrarea în Alianță și ulterior, de câte ori realitățile politico-militare o cer, își asumă niște sarcini, în primul rând pe aceea de a-și apăra singure teritoriul, de a-și finanța parte dintre capabilitățile de apărare, înainte de a apela Articolul 5. În cazul României, e vorba de un procent de aproximativ 60 la sută, restul investițiilor revenind Aliaților.

Din 2004, când a aderat la NATO, țara noastră n-a făcut mare lucru. Indiferența criminală a politicienilor a dezarmat România în ultimii 12 ani. Jurnaliștii de la Der Spiegel au publicat, în urmă cu câteva săptămâni, un document intern al Alianței, din care rezultă că România nu a îndeplinit nici unul dintre criteriile militare. (Nu suntem singurii, dar asta nu ne încălzește cu nimic).

În fața provocărilor pe care le aduce cutremurul geopolitic din regiune, singura noastră șansă este Articolul 5 – „toți pentru unul”.

Dar, cum plastic a sintetizat generalul Constantin Degeratu, fostul Șef al Marelui Stat Major (1997-2000), „trebuie să uităm repede această iluzie, a unui NATO impersonal, care ar fi un fel de dispecerat tip 112 și care ne trimite pompierii, salvarea, poliția sau SMURD-ul când avem vreo nevoie (…) Articolul 5 funcționaeză în ambele sensuri, nu este un cec în alb pentru lipsa de responsabilitate”. Consensul politico-tehnic și tactic pe care îl presupune activarea Articolului 5 trebuie construit.

Nu putem avea pretenția ca – nefăcând nimic, angajându-ne că vom investi abia la anul 2 la sută din PIB în Apărare (din care aproape 80 la sută merg, în continuare, pentru cheltuieli de personal) – să fie cineva dispus să se sacrifice luptând pentru noi. (Spitalele noastre n-ar putea nici măcar pansa rănile).

Degeratu dixit: „trebuie să contăm în primul rând pe noi înșine pentru apărarea României. Da, ne vor apăra și americanii, și alți aliați, dacă noi ne vom apără și dacă vor fi convinși că și noi vom fi în măsură să îi apărăm (…) așa cum este acum, Armata Română nu ar fi capabilă să respingă o agresiune militară imaginabilă, declanșată de forțe de genul celor pe care le vedem la exercițiile militare strategice ale Federației Ruse, pentru că nu are, în primul rând, capacitatea de a respinge un atac aerian masiv”.

Abia pentru marți a fost programat, tacticos, un Consiliu Suprem de Apărare a Țării (principalul punct anunțat pe ordinea de zi: triumful românesc de la Varșovia). Oricum, un inamic care ar dori să întreprindă ceva trebuie să aibă răbdare până cel puțin în 2017.

Altfel, politicienii noștri ar fi în stare să trimită soldații la luptă în izmene, ca la Mărășești în ‘917.